fbpx

Voluntariat pentru tineri – realități dure și basme fabuloase

Anitta Pelin
Anitta Pelin
people-doing-group-hand-cheer-3280130

Ce au în comun viitorii medici, o gașcă de elevi și arhitecții? Voluntariatul. Cu tineri și pentru tineri. Am vorbit pentru acest material cu studenți de la Medicină, voluntari la SSMT, care învață elevii de liceu ce consecințe există dacă ești nerăbdător, dar și cum să ai grijă de tine. Am vorbit cu elevi care fac parte din grupul Impact Shakespeare, care își plimbă colegii mai mici prin cele mai frumoase locuri din jurul școlii lor, spunându-le povești. Și am mai vorbit cu coordonatorul zonei de vest a Asociației „De-a Arhitectura”, a cărei proiecte m-au făcut să mă duc cu gândul spre o lume istorică, dar și să mă îndrăgostesc mai tare de patrimoniul timișorean. Și toate acestea, așteptând în schimb doar bucuria celor ce participă. Cât de bine sună? 

SCORA, departamentul cu scor mare la sarcini ale adolescentelor

De peste 20 de ani, Societatea Studenților în Medicină din Timișoara (SSMT) nu crește doar studenții care participă la proiectele lor, ci și o generație întreagă de elevi, potențialii medici de mâine. Dintre cele șase departamente ale organizației, SCORA sau „Comitetul Permanent pentru Sănătatea Sexuală și Reproductivă inclusiv HIV/SIDA” este cel care mi-a atras atenția. Sau poate e Oana cea care mi-a atras atenția, prin înfocarea cu care își promovează proiectul.

Oana Cioloca, studentă la Medicină în anul V, împreună cu o echipă de voluntari, dezvoltă proiectul Sarcina la adolescente încă de când era în anul II de facultate. Acest proiect constă în prezentări în licee, plus explicații, de la persoane care sunt doar cu câțiva ani mai mari decât elevii. „Suntem numărul 1 la sarcină la adolescente și la boli cu transmitere sexuală, la Hepatită B suntem tot printre primii. Mi se pare penibil să avem numere acestea. Dacă poți să faci ceva și știi că în loc de trei mame adolescente, ai doar una, tot e ceva.”, mi-a spus Oana.

Scopul proiectului este de a le spori atenția tinerilor și de a-i responsabiliza. Prin prezentările pe care voluntarii le fac elevilor, le oferă acestora informații referitoare la anatomia și fiziologia aparatelor reproducătoare feminin și masculin, bolile cu transmitere sexuală, metode prin care se pot proteja de o sarcină nedorită, precum și consecințele ei. Am fost și eu împreună cu Oana la una dintre prezentări, la Colegiul Tehnic Henri Coandă.

Aici am întâlnit-o și pe Miruna Gug, coordonatoarea proiectului Rămâi Negativ, din cadrul aceluiași departament. Acesta a venit ca urmare a dorinței ca tinerii să înțeleagă severitatea bolilor cu transmitere sexuală și a repercursiunilor acestora. În urma prezentărilor, voluntarii vor să crească gradul de conștientizare și informare cu privire la sexualitate, reproducere și boli cu transmitere sexuală.

Proiectele SCORA sunt diverse, s-a făcut inclusiv o conferință privind relația medic-pacient LGBT, vizând problemele care apar. Miruna mi-a spus că „nu mai e ceva atât de tabu să fii bisexual sau gay, sau așa cum simți tu să fii. Primele persoane care ar trebui să te înțeleagă, să te accepte sau să te ajute, ar trebui să fie medicii. Și unde să vorbești mai bine decât în fața medicilor”.

Oana, la fel ca majoritatea tinerilor de vârsta noastră, a fost puțin reticentă când a auzit că trebuie să meargă să le prezinte astfel de informații colegilor mai mici. „Țin minte că l-am întrebat pe coordonatorul de atunci, înainte de o prezentare, dacă mergem într-adevăr acolo, la liceu. Mă gândeam că o să ne râdă în față, că nu o să ne asculte nimeni și că nu are nici un rost. Și cred că am făcut peste 50 de prezentări de atunci și nu am avut experiențe neplăcute, să nu ne asculte, să râdă.

Au fost și la Centrul de Primire în Regim de Urgență, unde au prezentat copiiilor de 8-10 ani. „Acolo am mers pe partea de igienă, că e important să fim curați, dacă ne place de cineva e important să știm să așteptăm, am adaptat pe parcurs. E necesar să se facă activități de acest gen în România, indiferent din ce categorie sunt oamenii cărora le vorbești. Dar să se facă de oameni care sunt în cunoștință de cauză, informația să fie avizată.”, povestește Miruna.

Este important ca ceea ce se spune elevilor, să fie adaptat vârstei sau informațiilor pe care le știu deja. Totuși, Oana crede că cifrele mari, faptul că suntem „fruntași”, îi determină pe elevi să fie mai atenți. Cred că cel mai de efect sunt numerele alea, în fiecare an sunt câteva sute de mame sub 15 ani. Și când le spui unor fete de 17-18 ani că sunt alte fete de vârsta lor care își duc copiii la grădiniță sau când te gândești că sunt fete de vârsta noastră care îi duc la școală deja, te cutremuri, și sunt mai atente.

La Sarcina la adolescente, fetele sunt sfătuite și în direcția planning-ului familiar, o noțiune mai nouă în România. Adică adolescentelor le este recomandat să se gândească la ideea de a merge la o facultate, de a face carieră, motiv pentru care trebuie să aibă mai multă grijă. La Rămâi Negativ, în schimb, organizatorii consideră că imaginile prezentate sunt de impact, dar, mai importantă este informația legată de cât de mult îți afectează bolile acestea organismul.

Cele două proiecte au fost prezentate deja în cinci licee anul acesta, informația ajungând la aproximativ 250 de elevi/proiect. SSMT face parte dintr-o rețea națională (Federația Asociațiilor Studenților în România, FASMR) și una internațională (Federația Internațională a Asociațiilor Studenților în Medicină, IFMSA), care, la rândul lor dezvoltă aceste proiecte în alte colțuri ale țării și ale lumii.

Impactul adus de „elevii lui Shakespeare” pentru zona Fabric

Într-o dimineață cu puțin soare, dar foarte friguroasă, am reușit să mă oblig să merg până la Liceul Teoretic William Shakespeare din Timișoara. În timp ce o așteptam pe doamna Luminița Văcariu, coordonatoarea grupului Impact Shakespeare, eram total bulversată de multitudinea de elevi, mai mici sau mai mari, care intrau și ieșeau pe ușa liceului. Cumva, mă simțeam ciudat, mă simțeam „mare”, mai bătrână.

Dar, mi-a trecut relativ repede, atunci când i-am întâlnit pe Florina, pe Doru și pe Sara, a cărei mamă a fost prietenă în copilărie cu mama. M-a surprins deschiderea lor, strângerea de mână fermă și faptul că m-au privit direct în ochi, atunci când îmi povesteau cu atâta pasiune despre activitățile pe care le fac.

Am trecut cu Doru Sârbu, elev în clasa a XI-a, prin proiectele la care a participat. „Anul trecut am avut un proiect unde i-am ajutat pe copii de la Spitalul Louis Țurcanu., care aveau nevoie de o bandă nouă. Sunt copii cu nevoi speciale, iar noi am reușit să le cumpărăm banda. Am mai făcut în jur de 50 de pachete, am fost moș Crăciun pentru ei și am reușit să mergem să le și predăm. E puțin greu, având în vedere că nu prea are voie nimeni să intre în secția respectivă. I-am și colindat, iar ei s-au bucurat mult. Pe parcursul a doi ani am făcut Zona Fabric la Pas Mic. Ne-am propus să oferim ghidaje gratuite, am ales câteva clădiri din zona Fabric, fiind principala temă și le-am prezentat într-o formă adaptată copiilor care veneau la tururi. Anul acesta, cu o finanțare de la FITT, am făcut a doua etapă a proiectului și ne-am dus spre Parcul Regina Maria și clădirile din jur. Am făcut și un treasure hunt și, în proporție de 90%, o carte despre clădirile respective pentru adulți, sunt niște povești create de noi. Desenele au fost realizate de o colegă de-a noastră din Impact.”

Chiar dacă sunt un grup mic, dintr-un liceu, au ambiții mari. Sunt parte și din Spotlight Heritage Timișoara, un proiect care presupune amplasarea panourilor în dreptul unor clădiri cândva emblematice pentru cartierul Iosefin. „Aveam o aplicație făcută de studenții de la Universitatea Politehnica, pe care participanții puteau să și-o descarce pe telefon, însă puteau intra și pe site.”, mi-a spus Sara Șerban, și ea elevă în clasa a XI-a. Cei interesați, pot veni și la Muzeul Banatului, unde pot fi văzute obiecte din acele timpuri. Voluntarii au făcut și jocuri cu copiii participanți la tururile lor. „Mi s-a părut interesant că am putut combina informația pe care le-am dat-o la întâlnirile fizice cu cea digitală”, mi-a mai spus Sara. 

Florina Pop mi-a spus că proiectul lor a fost conceput atunci când și-au dat seama că trec zilnic pe lângă clădiri care nu sunt într-o stare foarte bună, dar care au povești în spate. „Ne dorim să le arătăm colegilor și trecătorilor poveștile, să-i facem cumva să se gândească la istoria, cultura și tot ce se întâmplă la noi în oraș”, mi-a spus. 

Sponsorizarea de la FITT a apărut în urma unui concurs de proiecte pe care l-au câștigat și au reușit astfel să participe la câteva cursuri, prin care au dobândit abilități folositoare pe mai departe. La plimbările prin Fabric au avut copii din clasa I sau copii din alte localități, precum Banloc sau Sânandrei, acțiuni care au fost destul de provocatoare. „E foarte interesant să vezi încântarea copiilor, pentru că sunt totuși subiecte grele, istorie, arhitectură. Dar le-am adaptat cumva să înțeleagă și cei mici.”, mi-a spus Florina. Sara adaugă faptul că „am putut să le captăm atenția, a fost cumva un fel de răsplată foarte bună pentru noi.”

Coordonatoarea lor, profesoara Luminița Văcariu, crede că dascălii ar trebui să își îndemne mai mult elevii să cunoască lumea prin joc. Își găsește în ei motivația de a continua. „De fiecare dată când obosesc și îmi vine să renunț, mă uit la ei și îmi dau seama că îmi dau mie energia de care am nevoie să mă duc mai departe. Ei sunt doar trei, eu am o mânuță de 15!

Chiar dacă 15 este un număr poate mic, fiecare membru trebuie să își asume responsabilitățile pentru a nu-l încurca pe celălalt. Sunt personalități diferite, iar acest lucru îi învață să lucreze în echipă și să cunoască ce poate fiecare. „Impactul e mai mult decît un grup care face proiecte și atât. E o mică familie, în care ajutăm și unde învățăm tot felul de lucruri, care ne ajută nu doar în proiecte, ci și în viața de zi cu zi.

Le-am întrebat pe fete ce le-a determinat să se implice, dar mai ales care a fost motivația pentru a continua. Sara consideră că are chemare spre voluntariat. „La un moment dat, fiecare a avut sentimentul că nu mai poate și că e prea mult. Dar tot ceea ce se întâmplă aici e mult mai mare decât ce simt eu în momentul respectiv și de asta vreau să continui.”, mi-a spus ea.

Povestea Florinei este descrisă parcă din cărțile cu basme, de unde îți iei inspirația. „Eram în clasa a III-a și eram foarte impresionată de colegii mai mari care lucrau la un proiect la Muzeul de Artă. De atunci am știut că vreau să mă implic, dar era nevoie să fiu minim în clasa a VIII-a. Și am așteptat.

Cu toate că în fiecare an fac recrutări și vin mulți elevi, Impact Shakespeare nu e pentru toată lumea. Voluntariatul nu este pentru toată lumea. Florina spune că „trebuie să-ți dorești”, iar Sara o completează, spunând că „nu trebuie să te retragi imediat cum devine mai greu.”

Pentru cei aproape 18 ani, fetele gândesc matur, cam cum gândesc eu acum, la cei 22 de ani.

Cum ne jucăm De-a Arhitectura acasă, la școală sau în oraș?

Probabil că termenul de mediu construit ne face să ne gândim la o definiție complexă. Totuși, dacă stăm puțin să analizăm, acest mediu reprezintă tot ceea ce este construit și ne înconjoară. Asociația De-a Arhitectura, înființată în 2013 la București, vorbește în școli despre ce înseamnă acest mediu construit. Ideea proiectului pilot, De-a Arhitectura în orașul meu a venit atunci când cele șase membre fondatoare s-au gândit ce pot face împreună cu copiii lor, dar care să servească și comunitatea.

Prima prezentare a avut loc la o școală din București, în 2012. Succesul a fost garantat, astfel că proiectul a început să se desfășoare, în anul școlar 2013-2014, în alte orașe din țară (Cluj, Timișoara, Brașov, Iași, Sibiu). Tot în 2014, devine și un curs opțional acreditat de Ministerul Educației. Cursul se adresează elevilor de clasa a III-a și/sau a IV-a și se bazează pe cinci capitole pe care fondatoarele le-au considerat esențiale. Nu atât pentru a-i face pe copii să devină arhitecți mai târziu, cât pentru a avea o cultură a mediului construit. „Până la urmă noi trăim în clădiri, ne mișcăm printre clădiri, mergem de acasă la școală sau la servici tot în clădiri. Așa cum învățăm geografie, istorie, chimie, fizică, ca să înțelegem lumea din jurul nostru, ar fi bine să existe și o materie de cultură generală, care să ne explice puțin despre arhitectură și mediul construit”, mi-a spus Brândușa Havași, coordonatorul programelor De-a Arhitectura din zona de vest.

Fiecare capitol începe cu o expediție în oraș, fiind o noutate pentru copii să iasă din școală. După ce observă clădirile și străzile, se întorc în clase și dezbat pe baza celor văzute. După discuții, există jocuri prin care cei mici pot construi o machetă. „Am ales să facem asta pe bază de joc, adică să ne adaptăm modului de a învăța al copiilor”, mi-a spus Brândușa. Totul pleacă de la casa omulețului Lego, pentru care elevii trebuie să măsoare o „cameră” și „piesele de mobilier”, toate la o dimensiune mult mai mică. Așa apar noțiunile de matematică.

După ce se construiește casa, se merge mai departe în lumea imaginară către specificul locului. Copiii se uită, împreună cu arhitecții voluntari și învățătoarea, la case din diferite țări și zone. Toate sunt diferite, datorită tradițiilor, dar și a materialelor. Se ajunge astfel la texturi. „E o expediție când mergem în oraș și vedem cum cade umbra caselor. O desenăm, iar peste jumătate de oră când ne întoarcem pe același drum, cei mici constată că umbra s-a mișcat.” Așa  realizează că soarele se mișcă pe cer și ajung să afle ce sunt punctele cardinale.

Pentru că învățătorii care începeau din nou clasa I erau foarte încântați de opționalul De-a Arhitectura în orașul meu, a apărut și De-a Arhitectura Mini, adaptat pentru clasele I și/sau a II-a. Cursul a fost gândit ca o serie de povești, protagoniști fiind personajele Grifonel și Semințica, care pleacă să descopere diferite „țări”. Învățătorul citește primele zece minute o poveste, după care cei mici trebuie să creeze un anturaj pentru o căsuță de hârtie, reflectând caracteristica principală a uneia dintre „țări”. În clasa a II-a este un capitol dedicat orașelor, castelelor și cetăților, capitol care se inspiră foarte mult din forme regăsite în natură. „În acea perioadă sunt încă în lumea poveștilor, își imaginează foarte mult. Ne dorim să profităm de această capacitate a lor.” Este, de altfel și un bun prilej de a face trecerea spre modulele din clasa a III-a și a IV-a, când se discută despre lumea reală și îmbunătățirile pe care i le pot aduce.

Alt proiect este De-a Arhitectura în școala mea. A fost pilotat prima dată într-o școală din Cluj, una din Timișoara și una din București. Doar la Timișoara au reușit să ajungă la partea practică. În cadrul programului, se analizează școala și se găsesc soluții pentru a o face mai plăcută. „În general, am încurajat intervenții în spațiile comune, astfel încât întreaga comunitate a școlii să beneficieze de ele.

La Liceul de Artă Ion Vidu din Timișoara a avut loc recondiționarea scenei din curtea interioară. A fost un parcurs greu, însă nu imposibil. Elevii au învățat cum să își găsească sponsori, cum să atragă susținerea colegilor și cum să fie perseverenți, pentru că au aplicat la trei finanțări până să câștige proiectul. S-a lucrat, de asemenea, cu ingineri acustici, ingineri structuriști, inclusiv cu peisagiști. Prin acest proiect, cei implicați și-au dorit nu doar să-și imagineze, ci să-și transforme visul la realitate. „Să nu mai așteptăm de la instituții să ne facă nouă școala, să vedem ce putem face și noi. Asta nu înseamnă că nu trebuie să avem pretenții ca statul să-și onoreze datoriile, dar să nu avem nici atitudinea de a sta cu mâinile în sân și de aștepta să facă alții ceva pentru noi.

Asociația De-a Arhitectura mai propune câteva proiecte, la nivel național: există o activitate de club, realizată în cadrul Școlii Altfel, care presupune trei ore în care vin arhitecți voluntari și desfășoară diferite ateliere (precum „detectivii urbani”, „pălării faimoase” sau „turtă dulce prin cartier”); kit-ul „școli în siguranță”, care presupune activități de cunoaștere a școlii, pentru a ști cum se poate evacua, și care poate fi predat la clasă de un părinte arhitect, inginer, designer și nu numai; De-a Arhitectura în camera mea– un atelier de vacanță, la care cei mici, împreună cu arhitecții voluntari se gândesc cum să-și amenajeze camera și care se adresează copiilor de 12-13 ani, care încep să-și descopere personalitatea.

Brândușa Havași s-a plimbat cu cei mici prin oraș timp de doi ani, încă de la începutul proiectului. A pilotat apoi De-a Arhitectura în școala mea la Liceul de Arte Plastice, în anul școlar 2015-2016, chiar înainte să fie mutați. A fost plăcut surprinsă că a avut o contribuție la formarea unor obiceiuri, atunci când a aflat că în noua sală de clasă, învățătoarea a amenajat-o la fel ca pe precedenta. Nu doar asupra cadrului didactic și-a pus amprenta, ci și a unei mămici implicate, care a demontat și remontat parchetul și un dulap special (obținut cu greu printr-o sponsorizare), în care elevii își puteau ține ustensilele de specialitate. „Atunci m-am gândit că cele două persoane au învățat ceva din proiect. Până la urmă nu e doar despre elevi, e și pentru profesori, directori sau părinți.

Feedback-ul este foarte bun, însă arhitecții voluntari sunt greu de găsit. Cursurile sunt de o oră sau două pe săptămână, pe parcursul întregului an școlar. Iar pentru acele ore, mai trebuie să te pregătești câteva ore acasă, ca să știi ce să faci. Însă, cu toate acestea, reușesc să răzbată. În fiecare toamnă există un atelier de pregătire în care se simulează lecții și arhitecții se cunosc cu învățătorii.

Dacă ar fi să vorbim despre De-a Arhitectura în cifre, spunem peste 30 de clase înscrise și peste 25 de arhitecți voluntari, doar în Timiș. La nivel național, în cei șapte ani de activitate, s-a ajuns la un număr de 600 arhitecți voluntari, 750 de cadre didactice și 20.700 de elevi implicați. 


Share:

Share on facebook
Facebook
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn

Articole recente

Cum arată jurnalismul 2.0?

Ultimul an ne-a făcut să ne dăm seama de cum suntem cu adevărat. Am avut mai mult timp cu noi, ne-am îndepărtat de lucrurile toxice

O altă lume

Când a venit pandemia, m-am mutat pentru prima dată la sat. Nu a fost cel mai ușor pas. Dar odată cu această decizie, am descoperit

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!