Anastasia este o tânără ucraineancă ce locuiește de doi ani în Timișoara. Era în ultimul an de facultate când a început războiul la scară largă, iar atunci a decis că trebuie să plece din Ucraina.

„Începuse să devină stresant să locuiesc cu părinții, care s-au mutat în apartamentul meu din Kiev când orașul natal ne-a fost bombardat. Am trimis vreo 200 de e-mail-uri cu CV-ul la diferite companii din țări precum Polonia, Olanda, Germania și România, până când un angajator din Timișoara mi-a oferit aici postul de economist general”.

Anastasia are diploma de licență în economie internațională și a început masterul de Administrarea Afacerilor în 2022. 

Visul ei era să ajungă în America.

„Programul era gândit în așa fel încât puteam termina primul an de master în Ucraina, iar al doilea în Statele unite. Din cauza războiului, programul a fost pus pe pauză, și am așteptat ceva timp să reînceapă, dar mi-am dat seama că nu va fi posibil, așa că am venit aici.”

În Timișoara a și terminat studiile, pe care le făcea online în timp ce lucra full-time. 

În timpul facultății a fost o persoană foarte activă: se implica în activități extrașcolare, își dorea să ajute comunitatea. Așadar, nu era doar o studentă foarte bună, ci și o persoană creativă, cu dorința de a face o diferență. În timpul pandemiei a fost administratorul unui canal media studențesc și s-a ocupat în principal de interviuri cu studenți.

„De asta sunt deschisă la discuții de genul celei pe care o avem acum. Cu astfel de proiecte mă ocupam și eu, îmi este familiar”, mă asigură ea.

„Când am început să mergem la cursuri fizic, am devenit coordonator de proiecte. Colaboram cu profesorii și organizam evenimente interesante pentru studenți, aduceam invitați speciali, l-am invitat pe directorul unei companii de băuturi foarte cunoscută, apoi pe domnul care a creat prima bancă online în Ucraina, toată lumea a fost încântată.”

Despre implicarea în comunitatea de ucraineni din Timișoara, Anastasia îmi mărturisește că îi pare rău că nu a avut mai mult timp liber, în special în primul an, și nu a putut participa la prea multe activități.

„Se făceau cursuri de limba română, cursuri de yoga, diferite activități sportive, dar erau în timpul zilei, când eu fie lucram, fie învățam. Acum cursurile de limba română au ajuns la un nivel avansat. Simt că au trecut toate pe lângă mine.” 

Totuși, și-a găsit o nouă pasiune – tirul cu arcul. A participat la Festivalul Medieval al Castelului Huniade, unde a văzut un grup de oameni care practicau acest sport, și și-a petrecut tot weekend-ul învățându-l. Când s-a terminat festivalul, a decis să se înscrie la cursuri de tir cu arcul. Acum îmi spune cu mândrie că în urmă cu două săptămâni a câștigat locul trei la competiția organizată de TM Archery.

Adaptarea la viața în altă țară

Nu i-a fost greu să se adapteze în România. Mentalitatea i se pare apropiată de cea de acasă, nu a dat de prea multe diferențe culturale. Crede, totuși, că românii au tendința de a fi nemulțumiți de lucruri neînsemnate și ne îndeamnă să fim mai relaxați și bucuroși de ceea ce avem. Și pentru părinții ei este ușor, fiind o țară apropiată, să vină să o viziteze.

„Pot dormi mai bine aici, fără să audă sunetul stresant al alarmelor antiaeriene cu care sunt obișnuiți acasă.”

Le place aici, dar nu s-ar putea muta, din cauza barierei lingvistice. Tatăl ei lucrează în Ucraina, este inginer, dar neștiind limba engleză, nu  poate practica această profesie oriunde.

„Mi-aș dori să le pot spune să vină aici, să renunțe la job și să stea cu mine, dar nu mi-aș permite, cu salariul meu, să am grijă și de ei.”

Anastasiei îi place să călătorească, să se plimbe și să fie în natură. Spune că România este o destinație turistică foarte frumoasă.

„Nimeni nu vorbește despre cât de frumoasă e România. Aveți munți, mare, orașe mici, orașe mari, vechi și noi, chiar poți vedea orice aici.”

Și-a ocupat timpul liber cu drumeții și vizite în diferite părți ale țării. Cu părinții a vizitat Brașovul, unde a urcat pe vârful Tâmpa, care a impresionat-o plăcut. A mai vizitat Clujul, Oradea, Arad, Iași și părți din Maramureș. Oportunitatea de a trăi aici i-a adus libertatea de a vedea toate aceste locuri minunate și a trăi experiențe frumoase. 

Totuși, îi e greu fără prieteni. Dintre apropiații ei, foarte mulți au mers în Polonia, unii în Germania sau în Olanda, chiar și în Elveția. Îmi povestește că în Elveția programul pentru refugiați se va termina în martie și speră că cei ce vor fi nevoiți să plece vor veni în România. Își dorește să aibă companie în drumeții, să fie din nou aproape de prietenii cu care își petrecea timpul zilnic acum câțiva ani. Mărturisește că este foarte greu să țină legătura cu ei, din cauza distanței și a faptului că sunt mereu despărțiți de un ecran. Prietenia lor nu mai poate fi ca înainte, iar asta îi lipsește. Se simte singură aici, deconectată de toată lumea, dar nu vrea să se apropie prea mult de localnici. Nu vrea să îi pună în aceeași situație în care se află ea acum, de a-ți pierde prieteniile din cauza distanței. Mărturisește că se protejează astfel și pe ea, dar și pe ceilalți.

Planuri de viitor

Anastasia nu își dorește să rămână în România. Chiar dacă se simte bine aici, aproape de casă, fizic și spiritual, iar oamenii întâlniți aici i-au ușurat procesul de tranziție, ea țintește la alt loc care să îi devină „acasă”. Încă nu a renunțat la „visul american” și speră că poate în doi-trei ani va reuși să îl atingă. 

„Nu îmi plac orașele mici, mă fac să mă simt claustrofobă. Așa este orașul meu natal, îl cunosc ca-n palmă. Așa că vreau să merg în State. Vreau să locuiesc într-un loc foarte mare, unde merg pe stradă și nu știu unde mă aflu, să mă pierd ușor.”

Cu toate astea, nu petrece prea mult timp făcând planuri de viitor. Din cauza războiului, niciunul dintre planurile pe care le avea nu s-a mai putut îndeplini.  Își dorea să meargă cu prietenii la un concert, aveau bilete cumpărate, dar avioanele nu au mai decolat din Kiev. În 2022, planificaseră să meargă într-o drumeție prin Ucraina, să stea în camping și să trăiască în natură, dar asta nu a mai fost posibil. Acum, nu se mai gândește la nimic pe termen lung. Știe ce va face în următoarele două luni, dar nu îndrăznește să viseze mai departe de atât. Vrea să trăiască în prezent, deoarece nu știe ce se va întâmpla mai departe, și nu mai vrea să fie dezamăgită.

„Toată lumea mă întreabă dacă mă voi întoarce în Ucraina, asta e cea mai frecventă întrebare, și răspunsul sincer este că nu. Nu văd rostul. Este a doua oară când încrederea mea în securitatea țării a fost încălcată și nu cred că aș mai fi confortabilă să mă întorc și să încerc să îmi creez o viață acolo, o familie. Nu vreau să treacă copiii mei prin ce am trecut și eu, și nu vreau să fac această alegere pentru ei.”

Speranța Anastasiei este ca războiul să nu se extindă. Spune că nu dorește nimănui să trăiască ceea ce fiecare persoană din Ucraina trăiește în fiecare zi, și se bucură că noi nu putem înțelege cât de greu este. Știe că este un privilegiu să poată trăi în altă țară, și le mulțumește de câte ori are ocazia părinților ei că au făcut asta posibil pentru ea. Își dorește ca, într-o zi, când va avea copii, să poată să le ofere o viață sigură și pașnică, într-o lume fără conflicte.

Sursă fotografii: arhiva personală a Anastasiei