Au trecut deja doi ani de când pandemia a intrat cu forța în viețile noastre. De aproape doi ani stăm și ne uităm cum trece viața pe lângă noi, cum ne ascundem buzele tremurânde pe sub măști, lăsând la iveală nimic mai mult decât niște ochi străini și reci.
Multe dintre străzile „de seară” ale orașului Arad au fost ieri, sunt astăzi și vor rămâne mâine goale, nepășite de tinerii care, înainte de izbucnirea pandemiei, își construiau amintiri într-o manieră liberă – fără a fi îngrădiți de restricțiile care astăzi au ajuns să fie din ce în ce mai imposibile.
Oamenii, în special tinerii, trec printr-un amalgam de sentimente în tot acest timp, cu sufletul la gură așteptând vești bune, pentru a afla când se pot întoarce la viețile normale, să-și continue facultatea în modul în care este normal să o facă, adică față în față. Să-și poată atinge colegii, să le audă pe viu râsul și să simtă mirosul de amfiteatru.
Am făcut un mic tur al orașului în punctele de întâlnire cele mai frecventate de tineri și nu numai, pentru a vedea cum se prezintă situația.
Prima oprire a fost în centrul Aradului, mai precis într-o parcare centrală unde, cândva, era plin de tineri care stăteau seara la o vorbă, două. Iar în ultima vreme a rămas mai mult pustiu. Surprinzător, am dat peste un grup de studenți veniţi acasă, în Arad. Am stat puțin de vorbă cu ei. Tinerii nu erau deloc mulțumiți de situația actuală și de felul în care au ajuns să-și petreacă timpul liber sau de studenție.
„Este oribil ce se întâmplă. Din localuri animate, unde bubuia muzica, am ajuns să stăm în parcări goale.”, spune unul dintre ei.
„Cel mai rău a fost când au fost impuse restricțiile de noapte, când la ora 22.00, respectiv ora 20.00, trebuia să plecăm acasă. Dacă nu avem la cine să ne strângem să mai stăm liniștiți, atunci plecăm triști acasă.”, îmi povestește un altul.
Am părăsit grupul respectiv și m-am mai plimbat puțin prin parcare. Erau doar două mașini, una probabil fiind a unuia dintre băieții cu care am vorbit. În rest, totul gol.
După „dezamăgirea” din primul punct de oprire, am pornit spre „sufletul” Aradului, mai aproape de Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, unde erau terasele…și oamenii… cândva.
Cum este frig afară, proprietarii localurilor au dotat terasele cu „igluuri”, încă de prin toamnă, cu scopul de a încălzi clienții și pentru a oferi un confort pentru cei veniți. Din nou și în acest loc, nimic. Totul este gol, nicio urmă de client. Pe lângă toată această problemă la nivel psihic cu care ne confruntăm în momentul în care umblăm pe stradă și ne simțim ca într-un film apocaliptic, mai există și plafonarea activității comerciale.
Fiind în zonă, am intrat să schimb două vorbe cu patronul localului respectiv. Scopul era de a afla starea în care se află acesta, având în vedere că este o persoană care trăiește din venitul produs din acel local, situat chiar în centrul orașului.
În mod vădit frământat de situaţie, patronul mi-a povestit cum a început afacerea cu soția sa și cum avea planuri să se extindă.
„Am cheltuit foarte mulți bani pentru igluurile pe care le vezi afară, tocmai pentru a atrage clienții, mai ales că este un concept nou în Arad și pentru a oferi o posibilă variantă de a sta afară fără să înghețe clientul. Abia dacă se așază cineva, bea o cafea și în 20 de minute a plecat.”, mi-a povestit el.
Am analizat cu atenție interiorul localului. Foarte cochet, făcut cu bun gust. Destul de mic încât să încapă doar câteva mese, dar cu meniu variat, servind și mâncare. Totul pare a fi de calitate. Nu sunt de mult timp deschiși în oraș, dar cu siguranță este un loc cu potențial. Mi-a părut rău de situația cu care se confrunta patronul. Profitul este aproape de 0, iar panica patronului este la cote maxime.
Ultima oprire a fost pe Ștrandul Neptun. Este adevărat că acest loc nu este atât de populat în perioada iernii pe cât este în sezonul estival, însă se mai găsesc câteva căsuțe din care să se audă un val ușor de muzică, să se vadă luminițe sau să se audă un glas. De data aceasta, fără să mai fiu surprinsă, este beznă și pustiu; zona căsuțelor – liniște de mormânt, zona bazinelor, la fel. A mai trecut câte un câine, căutând flămând câte ceva de ronțăit. Bineînțeles că nu a găsit nimic.
După toată această expediție prin locurile care înainte de pandemie erau pline de tineri puşi pe distracţie îți dai seama că pandemia ne-a transformat încet, încet într-o generație de tineri închişi în case, cu frustrări şi anxietăți.
