Retrospectiva Ceau, Cineclub! – Cinema politic italian, organizată de Ceau, Cinema! în colaborare cu Institutul Italian de Cultură, a avut loc în perioada 17-21 aprilie și a oferit o incursiune surprinzător de actuală în cinematografia angajată civic a Italiei anilor ’60-’70. Selecția a adus împreună patru titluri semnate de trei regizori ai perioadei – Francesco Rosi, Elio Petri și Bernardo Bertolucci – ale căror filme analizează corupția instituțională, mecanismele puterii și tensiunile sociale dintr-o Italie în plină transformare.

De la rigoarea aproape jurnalistică din Salvatore Giuliano (1962) și Cu mâinile pe oraș (Le mani sulla città, 1963), ale lui Francesco Rosi, până la satira lui Elio Petri, Anchetă asupra unui cetățean mai presus de orice bănuială (Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto, 1970), seria a culminat cu Conformistul (Il conformista, 1970), un film care schimbă registrul spre introspecție psihologică.

Deasupra legii, în interiorul sistemului

O bomboană împachetată frumos. Una din acelea acrișoare, sărate, ușor picante, cu un final dulce care vine pe neașteptate. O desfaci încet, cu grijă, ca să nu-i strici ambalajul atent construit și apoi urmează explozia. Râzi, dar, fără să-ți dai seama că ți se prelinge și câte o lacrimă din colțul ochilor. Cam așa arată, în linii mari, filmul lui Elio Petri, Anchetă asupra unui cetățean mai presus de orice bănuială (1970). 

Un film despre o crimă comisă aproape demonstrativ, ca un gest de sfidare directă a legii și a autorității. Personajul principal devine un fel de copil capricios, care reacționează atunci când i se ia acadeaua și care, timp de aproape două ore, se joacă periculos cu limitele unei anchete aflate în desfășurare, când criminal, când investigator, într-un dans. Comedia, infiltrată subtil prin absurd, se așează perfect peste un fundal profund politic. Corupția instituțională nu este sugerată, te lovește direct în față. Ironizarea se face prin gesturile expansive și replicile personajului principal, Gian Maria Volonté, care devine purtătorul unui adevăr al acelor vremuri din Italia anilor ‘70: puterea domină și corupe inevitabil.

Efectul pe care îl are acest „microb al puterii” creează iluzia unei ascensiuni sociale, dar în realitate dezvăluie un mecanism constant autosuficient. Aspect care se vede cu desăvârșire în interpretarea făcută cum nu se putea mai bine de Gian Maria Volonté, unul dintre actorii cunoscuți și apreciați ai Italiei acelor timpuri. Acesta pare că trece împreună cu noi printr-un proces de inițiere, testând atât propriile limitele, cât și pe cele ale sistemului din care face parte. 

Alaiul de autorități care defilează grăbit, mecanic, slugarnic în jurul celor aflați mai sus în ierarhie este redat într-o cheie atât de ludică și șugubeață încât parcă ai trece cu vederea absurdul scenelor create. Subordonarea în lanț, de la mic la mare, conturează un decor puternic și reprezintă un personaj colectiv în sine: instituția, autoritatea sau chiar legea. 

Stilul italian de comunicare zgomotos, expresiv și teatral adaugă încă un strat dens filmului. Pe lângă estetică covârșitoare, este și o cheie de lectură. Îți deschide o fereastră spre înțelegerea mecanismelor interne ale sistemului.

De fiecare dată când văd un film italian am senzația că asist la o formă de căutare aproape obsesivă a esenței cinematografiei. Cadrele sunt construite cu o rigoare care amintește de gesturile unui pictor, fiecare mișcare fiind atent calculată. O reamintire că cinematografia italiană a influențat cinemaul global și a lăsat o amprentă adâncă, recognoscibilă, care continuă să modeleze felul în care înțelegem imaginea și povestea. Și poate tocmai de aceea, un astfel de film rămâne cu tine ca gustul acelei bomboane, imposibil de uitat, chiar și după ce ambalajul a fost aruncat. 

Normalitatea ca formă de complicitate

În contextul întregii retrospective, Conformistul se diferențiază prin dimensiunea intimă. Regizorul Bernardo Bertolucci explorează mecanismele interne care fac posibile sistemele totalitare, arătând cum fascismul devine o stare de spirit, o formă de auto-represiune din frică și dorință de apartenență.

Conformistul, adaptat după romanul lui Alberto Moravia cu același nume, este mai mult decât o dramă politică. Devine o radiografie a alienării individuale într-un context ideologic opresiv. Protagonistul Marcello Clerici, interpretat de Jean-Louis Trintignant, este un bărbat măcinat de traume și nesiguranțe, care vede în fascism o soluție de camuflare a sinelui. Dorința obsesivă de a fi „normal” îl determină să adopte valorile regimului lui Mussolini și să participe la o misiune de asasinare a fostului său profesor antifascist.

Bertolucci construiește povestea ca un labirint interior. Structura narativă este fragmentată, formată din flashback-uri, ceea ce reflectă procesul de autoanaliză, dar și de incapacitate a personajului de a-și înțelege motivațiile. Filmul este realizat ca o metaforă a Italiei fasciste: o societate prinsă între dorința de respectare a regulilor și frica de diversitate.

Un element care iese în evidență este stilul vizual, coordonat de directorul de imagine Vittorio Storaro. Lumina și culoarea, simple elemente estetice în alte filme, devin aici instrumente narative. Roma fascistă este redată prin tonuri calde, sufocante, în timp ce Parisul apare în nuanțe reci de albastru, ce redau impresia de libertate, reverie. Cadrele largi, arhitectura monumentală reduc personajele la dimensiuni insignifiante, iar umbrele proiectate prin jaluzele dau impresia unei „cuști”, simbol al unei închisori mentale din care Marcello nu poate evada.

Filmul se remarcă și prin contrastul dintre control și haos. Majoritatea scenelor sunt compuse riguros, aproape static, însă secvența asasinatului din pădure filmată cu o cameră „handheld” (ținută în mână) distruge ordinea vizuală prestabilită într-un mod violent, frenetic. Este momentul în care conformismul își arată adevărata față: complicitatea pasivă la rău.

Conformistul încheie selecția cu un avertisment atemporal. Marcello Clerici trăiește în fiecare cetățean care alege anonimatul în detrimentul integrității și care caută o autoritate care să-i valideze ideile, din teama de a nu fi „altfel”. Într-o lume care tinde din nou spre polarizare, întrebarea filmului rămâne dureros de actuală: cât de mult din propria umanitate suntem dispuși să sacrificăm pentru a ne simți, în sfârșit, „normali”?