În stânga mea era o fetiță ce nu depășea vârsta de 10 ani, așa că la începutul spectacolului am ținut morțiș să-i zâmbesc călduros pentru a o face să se simtă mai confortabil. Nu de alta, dar subiectul piesei de teatru la care asistam împreună era destul de morbid. Morțiș, mortuus, moarte – Shakespeare. Autorul care a luat marile vicii ale omenirii și le-a expus într-o manieră cu totul extremă. Și surpriză! Ele sunt valabile și-n ziua da azi. Cine ar fi crezut? William Shakespeare – de toți îngânat, blamat sau încoronat. Cât despre ,,A fi sau a nu fi” sau „O, Romeo, Romeo! De ce ești tu Romeo?” nici nu mai zic nimic.
Dar nu despre Shakespeare povestim aici, ci despre spectacolul Hamlet mortuus est pe care l-am văzut în 15 martie la Bastion Theresia 2, într-o adaptare semnată de Mona Donici. Un Hamlet obișnuit se face în minimum 2h30. Aici s-a derulat totul în 50 minute. Puși pe fast-forward, am alergat printre nume și personaje care nu apucă să respire, darămite să existe. Cine Claudius? Ce Gertrude? Ce ,,Rosencrantz și Guildenstern sunt morți!”? Regula de aur: nu te duci la o reinterpretare Shakespeare fără să cunoști textul.
Despre spațiu nu se poate spune că nu a fost bine ales. Bastionul, construit complet din cărămidă, dă senzația de temniță, înghesuială. Și, de ce nu, o groapă comună? (Nu e tocmai plăcut, dar moartea bate filmul!) Uitându-mă în spate, realizez că este o linie foarte fină între un performance excepțional și un spectacol de clovn inspirat. Cred că au existat momente când cele două s-au suprapus.
Levente Kocsárdi – și actor și regizor, – a jucat toate rolurile. A schimbat personajele la fiecare ticăit de ceas, iar spectatorii au vizionat Hamletul lui în galop. Un rol solicitant ce presupune ,,a fi sau a nu fi” multe. Asta a funcționat? Da, pentru că craniul a fost manevrat bine (și la propriu și la figurat). Dar poate prea mult, prea repede.
Personajul cheie al piesei a fost groparul. El are putere asupra tuturor celor cu capacul pus. Tot el este cel care schimbă perucile și replicile. Cel care rămâne ultimul până este măturat și el de timp, ajungând aceeași țărână. Sărmanul șarpe (da, la un moment dat pe scenă își face apariția un șarpe viu!), m-am tot gândit la cât de traumatizantă a fost experiența pentru el. Urletele pe care le-a înghițit fără să înțeleagă vreo vorbă. Oare câți spectatori – șerpi au fost?
Hamletul lui Levente Kocsárdi este unul croșetat între teatru și instalație multimedia, cu muzică electronică live (Sergiu Cătană) și proiecții video. Acestea combinate au dus la construirea unei atmosfere fie apăsătoare, fie ridicole, căci explicită n-a prea fost nicicum.
Subiectul e puternic adaptat la prezent. Vedem cum dorința de putere naște dictatori, însă nici dictatorii nu sunt scutiți de viermii care îi vor savura. Timp în care pe perete au înflorit chipurile mai marilor puternici ai vremurilor noastre: Vladimir Putin, Donald Trump, Xi Jinping,Viktor Orban etc. Astfel mi-a plăcut metafora de la final. Pantofii cu talpa de plumb (pe care îi încalță groparul) reprezintă încăpățânarea puterii. Aceasta te ține cu picioarele pe pământ până într-un punct, de la care doar te apasă mai mult și mai mult în jos.
Hamlet mortuus est? O reinventare a unei reinventări și o scurtare a ultimei scurtări. Un Hamlet condensat pentru secolul vitezei, unde oamenii își trăiesc zilele pe redare 1.75x. Dar să ne rezumăm doar la asta? Mă gândesc din nou la fetița de lângă mine, oare ea ce a înțeles? Sau poate nu era vorba de înțeles, ci de trăire și simțire. Poate că, în final, moartea este singurul adevăr care rămâne în picioare. Și asta-i nasol.
Sursă fotografii: Asociația Culturală Arte Factum
