fbpx

„Teatru de la A la Z” cu actorul Ionuț Pîrvulescu

„Teatru de la A la Z” este un proiect organizat de Casa de Cultură a Municipiului Timișoara, ce constă în organizarea de cursuri gratuite de teatru pentru copii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Cel care coordonează tinerii în cadrul acestui proiect este actorul Ionuț Marian Pîrvulescu, membru al trupei de teatru „Auăleu”. 

Cursurile își propun să trezească în tineri interesul pentru cultură, dar și să le dezvolte aptitudinile teatrale, răbdarea, personalitatea și buna comunicare cu ceilalți. Acestea se bazează pe jocuri actoricești, care să pună în evidență trăsăturile fiecărui copil și să îi apropie unii de alții.

Ionuț Pîrvulescu, cel care îi îndrumă pe copii prin lumea teatrului, a fost de acord să ne spună mai multe despre acest proiect, dar și câteva „secrete” actoricești care să ne ajute în viață. 

Cum a luat naștere acest proiect?

Inițiativa acestui proiect a venit de dinainte de pandemie. Din 2018 mă gândeam să fac un curs de teatru pentru adolescenți, pentru copiii de liceu, pentru că am observat că nu era nimic în Timișoara și nu prea aveau unde să meargă dacă voiau să facă ceva înspre teatru. A venit pandemia și l-am pus pe așteptare, dar l-am lucrat mult în pandemie.

Inițial, avea 25 de întâlniri și l-am redus la 16, cu tot cu spectacol, pentru că se întindea aproape pe tot semestrul și era prea mult pentru ei. Mi-a fost greu să-l comprim, pentru că voiam să aibă mai mult timp pentru spectacol, ca să nu îi „înghesui” cumva. 

Cât de implicați sunt tinerii pe partea aceasta culturală și în ceea ce privește cursul de teatru? 

Am vrut să fac cursurile cu 12 cursanți, și am 18. Au mai fost încă două fete din clasa a VIII-a, care din păcate nu mai pot să vină pentru că au Examenul de Capacitate.

Copiii au fost foarte receptivi. La mulți m-au sunat și părinții și s-au interesat de cum e cursul, unde e, în ce zile, la ce oră se ține. Copiii au fost și mai mulți inițial, dar i-am luat doar pe cei care au vrut cu adevărat să se implice și care au fost interesați, care au arătat și pasiune și devotament și, în primul rând, disciplină. Până la urmă acolo e baza. 

Sursa foto: Ionuț Pîrvulescu

Cum decurge, de fapt, un astfel de curs?

O întâlnire are loc miercurea și ține timp de 3 ore-3 ore jumătate, depinde cât pot ei să stea. Ea e formată mai mult din jocuri actoricești care să-i facă să se deschidă, adică să fie receptivi unii cu alții, să nu se ascundă, să fie sinceri, să poată să se privească unul pe altul în ochi și să-și zică niște lucruri sincere, chiar dacă acestea sunt făcute, practic, din poezii.

Spre exemplu, acum la ultimul curs am avut cu ei o poezie pe care să o zică în altă situație. E cumva să spui „Ce te legeni codrule” când ești într-un deșert, să îți imaginezi că ești acolo și zici poezia asta pentru codru, care de fapt nu există acolo. Sunt câteva cuvinte ajutătoare care te pot ajuta.

Asta vreau eu de la ei: să îi pun să gândească, să fie logici, să fie prezenți, spontani, să nu stea foarte mult să se gândească la ce vine, ci pur și simplu să vină din interiorul lor.

Atunci se naște sinceritatea, când zici spontan ceea ce simți și ceea ce crezi. Așa e și în teatru: dacă e o improvizație, spui imediat ce simți, nu e ca un film să mai tragi o dublă. În teatru dacă ai zis o prostie, o duci până la capăt. Dacă ceilalți colegi au auzit ce-ai zis, e important să nu te corecteze, pentru că atunci se înțelege că ai zis o greșeală. 

Care sunt cele mai mari dificultăți pe care le-ați întâmpinat cu tinerii?

Nu au răbdare absolut deloc. Nu ascultă absolut deloc. Trăiesc într-o lume a vitezei. Fiecare ar vrea să zică imediat ce are de zis și să plece.

Eu la fiecare exercițiu lucrez cu ei până la epuizare, până când storc ultima fărâmă de răbdare din ei și le zic: „Uitați, vedeți? Acum începeți să fiți puternici, când îi ascultați și pe ceilalți.”. Dacă lucrezi cu unul, 17 trebuie să stea. Pe acei 17 i-am învățat să stea și să fie atenți, ca să nu mai fac aceleași observații pe care i le-am făcut acelui copil. Și așa am crescut. La fiecare curs au fost atenți sau încearcă să fie atenți, chiar dacă pe unii îi mai ia valul. 

Eu încerc să îi țin în priză și să îi fac atenți la ceea ce lucrez eu cu unul dintre ei, ca să prindă și mai repede. Ei când intră în joc, deja știu, au un bagaj și își zic: „Aici nu trebuie să fac asta, pentru că Ionuț a zis că asta e așa”. Totuși, totul e de la om la om și când lucrezi individual unul poate să facă ceva, să arate cu mâna, dar să exprime altceva față de altul care a făcut același gest. 

Care sunt beneficiile acestor cursuri? 

Să fie empatici, să fie altruiști, să îl înțeleagă pe cel de lângă ei că are o anumită nevoie mai mare sau mai mică decât ei. Să se asculte unul pe altul și să aibă, practic, disciplină.

În orice domeniu în care ar activa după ce termină liceul sau facultatea, dacă nu au o disciplină, nu au cum să răzbească. Îi învăț și să vină la curs cu haine de schimb, să se schimbe. Le explic că și dacă intri în sala de operație ca medic, nu intri în hainele de pe stradă. Exact așa și la noi. Dacă intri cu hainele de stradă în sala de repetiții și în spectacol, vii cu altă energie, pentru că pe stradă auzi înjurături, vezi accidente, iar aceste lucruri se îmbibă în hainele acelea. Totuși, schimbându-te și făcând curat în sală, de fapt faci curat în tine și în sufletul tău și intri curat, poți să dai tot ce e mai bun din tine. 

Pe lângă asta, eu cred că le-am insuflat puțin din bazele actoriei și, de fapt, a oricărei meserii, pentru că le-am explicat că în orice meserie dacă nu ai o bază solidă, nu poți să clădești meseria aia. Nu poți să construiești o clădire dacă dai puțin cu lopata și gata, ai 10 etaje. Exact așa și aici: dacă nu citești foarte mult, dacă nu vezi foarte mult, nu ai cum să faci. 

Sursa foto: Ionuț Pîrvulescu

Am trecut printr-o perioadă dificilă, care ne-a îngrădit activitatea atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere cultural. Cum a afectat această perioadă viața de actor? 

Mi-au lipsit spectatorii și colegii, asta a fost cel mai cumplit lucru pentru mine. Eu sunt o fire mai vulcanică și mai explozivă și nu m-am lăsat doborât de pandemie absolut deloc. Am muncit mult. Am stat la început în casă 60 de zile, dar și stând în casă mi-a părut bine, pentru că am observat lucrurile pe care nu le observam înainte. Adică, mie mi se părea normal să vin acasă și să găsesc mâncare, curat, haine curate, dar când am văzut câte eforturi face soția mea, care mergea și la lucru și făcea și toate astea, am zis: „Gata. Acum mă ocup eu”. Spălam vasele și înainte, dădeam cu aspiratorul și înainte, dar parcă atunci am văzut că trebuie să o ajut mai mult, atât eu cât și copilul meu. 

Pandemia nu m-a doborât. Am încercat să îmi fac niște proiecte în care să merg la oameni acasă și să joc, dar să le și gătesc, pentru că îmi place foarte mult și asta. Am mers și la un atelier de tâmplărie, dar totuși cel mai mult mi-au lipsit spectatorii, pentru că de acolo se hrănește un actor. El n-ar putea să joace dacă nu ar avea spectatori. 

Există câteva „secrete” din domeniul actoriei care ne pot ajuta și pe noi în viața de zi cu zi?

Să deschidem ochii și să fim mult mai atenți cu privire la ceea ce ne înconjoară, pentru că ce ne înconjoară pe noi în viața reală practic jucăm acolo pe scenă: viața reală dar fictivă. Trebuie să fim mult mai atenți cu cei din jur, să-i ajutăm mai mult și chiar dacă nu ne vine înapoi imediat ajutorul acela, cândva o să vină. Dacă încercăm să ne ajutăm unii pe alții fără pic de câștig, să ajutăm pur și simplu dacă putem, asta mi se pare că ne-ar salva ca nație. 

Văd și la copii că învață foarte mult și au foarte multe proiecte și teme și stau la școală și la meditații foarte mult. Nu înțeleg de ce și, dacă aș avea putere, le-aș explica profesorilor să nu-i mai compare pe copii cu ei, pentru că ei sunt copii și au nevoie de ajutor. Eu vorbesc din perspectiva mea, pentru că și eu am un copil de 14 ani și știu cum e. Totuși, rezumându-mă la întrebare, ăsta e secretul: să ne ajutăm aproapele foarte mult, necondiționat și fără să cerem nimic în schimb, pentru că la rândul nostru și noi o să fim ajutați. 

Ce planuri aveți: doriți să continuați cu acest proiect sau vreți să abordați ceva diferit? 

O să mai fac cursuri, pentru că mai am cereri, mai am încă opt oameni care vor. Ei au sunat, dar eu am început cursurile și nu puteam să îi iau de la întâlnirea cinci, de exemplu. Nu putem să sărim peste niște etape, pentru că despre asta e cursul acesta, despre etape. Dacă scriem de la 1 la 10, deși îl știm pe 1 și pe 0 și știm să scriem 10, nu putem să sărim peste 2, 3, 4 și așa mai departe. 

O să mai reiau cursul și poate o să fac și un curs pentru adulți. Aș face și pentru cei mai mici, dar pe cei de cinci ani nu pot să îi învăț teatru, de aia am vrut copii de 14 ani, pentru că ei înțeleg mai bine și sunt mai stăpâni pe ei.

Eu vreau că ei să înțeleagă ceva, să se prindă de ei măcar o indicație și când o să se lovească în viață de ea să spună „Îmi amintesc că mi-a zis Ionuț asta”. 


În final, vom putea să îi vedem pe copii jucând pe scenă. Piesa este scrisă de Ionuț, dar și ei și-au adus contribuția, exprimându-și ideile. Locația și data va fi stabilită ulterior și le vom putea afla urmărind pagina de Facebook „Casa de Cultură a Municipiului Timișoara”.

Distribuie:

Mădălina Spîrtic

Mădălina Spîrtic

Articole recente:

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!