Mi-am luat batista pentru un spectacol de operă și ochelarii pentru o producție cinematografică și m-am trezit în Veneția, în decorul unificării Italiei din 1866, din primele minute de vizionare a filmului Senso (1954) de Luchino Visconti. Sala de operă, unde începe acțiunea, se comportă ca o pagină de socializare a anilor de dinaintea existenței internetului. Oamenii buni se întâlnesc, își etalează ținutele și ideologiile. Contextul poveștii din film se conturează rapid: în Veneția anului 1866, asediată de austrieci, valul unificării naționale face furori.
Luchino Visconti este un cineast recunoscut pentru reprezentarea slăbiciunilor umanității, fie prin prisma personajelor, fie prin exploatarea unor decoruri ofertante. O zbatere inegală între iubirea față de țară și iubirea de sine este ceea ce atrage atenția la personajul central al acțiunii, Livia, jucat de actrița italiană Alida Valli. De-a lungul producției, pare că ne confruntăm cu un personaj rigid la suprafață, însă volatil în esență, dus ,,pe aripile vântului”, ce mi-a amintit de personajul Scarlett O’Hara. Condusă de suferință, sau poate doar din plictiseală, alege o idilă tragică, care se prezintă astfel încă de la început.
Teatralitatea excesivă a filmului îmi pișcă orgoliul de cinefil: mai degrabă mă simt într-o lojă de teatru decât în fața unui ecran de cinema, ceea ce face greu de urmărit lungmetrajul. Însă îi scuz repede pe actori, fiindcă anul lansării filmului îl plasează încă în perioada de tranziție între teatralitate și limbajul specific cinematografic. Personajul masculin, locotenentul Mahler interpretat de actorul american Farley Granger, reușește să livreze un rol excepțional și credibil, cu toate că intențiile sale necurate sunt de multe ori la suprafață. Derapajele lui Mahler sunt ușor de observat pentru public, dar nu și pentru Livia, care cade pradă unei hipnoze amoroase, neputând să discearnă ceea ce este corect de greșit.
De aici și denumirea lungmetrajului: Senso, care pare să reprezinte căutările personajului principal în viața personală, însă și în luptele pentru unificarea Italiei. Legat de implicațiile politice ale acestui din urmă aspect, filmul a fost supus cenzurii italiene în privința finalului, pe motiv că ar fi o insultă la adresa armatei italiene. Pentru a depăși granițele de audiență, acesta a fost scurtat și proiectat în America și Anglia cu denumirea Livia și The Wanton Countess.
Cu toate că Luchino Visconti provine dintr-o familie de viță nobilă, moștenind titulatura de conte, el prezintă trădarea aristocrației la adresa revoluției, prin prisma personajului feminin. Activitate pusă în paralel cu cea înfăptuită de vărul ei Roberto Ussoni (Massimo Girotti), care se pune cu totul în scopul unificării Italiei. Astfel, paradoxal, regizorul critică o clasă socială din care face și el parte.
Senso este primul film color al lui Visconti, cu unul dintre cele mai mari bugete din acea perioadă a cinematografiei, ce se observă ușor în construcția vizuală a lungmetrajului. Cu lentoare narativă, regizorul pare să creeze niște picturi baroce din fiecare compoziție vizuală. Începând cu secvența din La Fenice cu italienii stând la balcoane și austriecii în primele rânduri și până la cadrul de final, unde executarea pare să fie dirijată ca un ritual sfânt. Cadrul semnificativ ce ne prezintă caracterul lui Mahler este încă de la început, când el găsește un ciob de oglindă și îi mărturisește Liviei din narcisismul său. Subiect tratat și în alte cadre, cum ar fi cel din camera Liviei, unde ea stă cu spatele, în timp ce pe el îl vedem reprezentat în oglindă.
Senso a fost unul din cele patru filme dedicate recent la Cinema Studio din Timișoara cineastului italian Luchino Visconti, alături de Ghepardul (1963), Ludwig (1973) și Inocentul (1976), în cadrul celei mai recente retrospective Ceau, Cineclub!.
Ceau, Cineclub! este o inițiativă marca Ceau, cinema! ,,în afara orelor de program”, de-a lungul întregului an. Pe lângă mult apreciatul festival, aceste serii de proiecții mențin publicul cinefil aproape de ecranele cinemaurilor Timiș, Victoria și, mai nou, Studio. Retrospectivele propun atât filme celebre, cât și activitatea unor mari regizori din cinematografia internațională.
Sursă fotografii: https://cinemastudio-tm.ro/filme/senso/
