fbpx

Ruinele unei industrii. Fantomele mineritului din Băile Borșa

Liniște. Mașina se chinuie să ocolească sutele de gropi din asfaltul vechi de peste 50 de ani, iar radioul încearcă să destindă atmosfera cu muzică ritmată. Privesc pe geam, dar tot ce văd, tot ce aud, tot ce ne înconjoară se afundă într-o liniște de mormânt. Imaginea ruinelor mi se întipărește în minte și îmi este greu să cred că în urmă cu 30 de ani acest loc era însuflețit de zeci de mii de oameni.

Așa a început drumul meu prin istoria mineritului din Băile Borșa, județul Maramureș. Am vrut să văd cum cea mai înfloritoare industrie din nordul Maramureșului s-a metamorfozat în grămezi de gunoaie, beton și praf. Puținii locuitori rămași în micuțul cartier povestesc cu lacrimi în ochi despre „gloria socialistă” care a dispărut în neantul eternității.

În urmă cu mai bine de 30 de ani, activitatea minieră era desfășurată de peste 7.000 de oameni, la care se adăuga personalul auxiliar, ceea ce însemna că Baia Borșa deținea la vremea respectivă peste 10.000 de locuri de muncă. Se lucra aproape non-stop, în trei schimburi. Zilnic, peste 50 de autobuze aduceau și duceau moroșeni de pe toată Valea Izei, până la Sighetu Marmației. Mai mult decât atât, platforma minieră de aici asigura un loc de muncă și pentru oamenii din județele învecinate: Bistrița-Năsăud și Suceava.

Sursă foto: graiul.ro

Cartierul era plin de viață, dar acum apartamentele sunt goale, casele sunt părăsite, iar locuitorii sunt din ce în ce mai puțini. Tinerii au plecat să-și caute rostul în țări străine sau în orașe mai mari, iar bătrânii rămân în urmă, așteptând să-și vadă nepoții măcar o dată pe an.

Drumul pe care oamenii veneau la locul de muncă este distrus, gropile acoperind asfaltul aproape în totalitate. Am ajuns cu greu pe un deal deasupra fostei flotații și cu inima cât un purice am coborât din mașină.

Am inspirat adânc, iar aerul curat de munte mi-a umplut plămânii. Dispariția industriei miniere a dus și la un lucru bun – copacii au crescut în locurile unde înainte nu aveau loc de oamenii care munceau. Am ales să privesc mai întâi peisajul montan, pădurea și abia apoi mi-am mutat privirea la ruine. Aerul curat îmi dădea energie să explorez, dar ceva mă ținea în loc. Cerul era senin, dar atmosfera era una apăsătoare și părea că se menține așa încă de când s-a pus lacătul pe fostele clădiri miniere.

Îl ascultam pe tata care s-a oferit să-mi fie ghid în călătoria printre ruine și simțeam în vocea lui regret și tristețe. Mi-a povestit cu drag toate detaliile tehnice și toate întrebuințările aparaturilor și clădirilor rămase în urmă. Mi-a povestit despre bogățiile din munții care ne înconjoară, astfel am aflat că Baia Borșa deține, pe lângă minereul complex de zinc, cupru, plumb etc., și un filon de aur. Acesta se afla în masivul Toroiaga (1929,9 m), considerat cel mai înalt vârf din Munții Maramureșului.

Aici, pe vremea comunismului, se exploatau lunar aproximativ 20.000 tone de minereu aurifer, care se transforma după prelucrare în 70 kilograme de aur, care intrau în visteria țării.

Am ascultat povestea și pentru o clipă am auzit zumzetul oamenilor care munceau de zor, am auzit motoarele mașinilor care transportau minereu și parcă am văzut clădirile renăscând din beton și fier. Însă, când am coborât privirea, am fost întâmpinată de o grămadă de gunoi și m-am trezit din reverie.

Clădirile goale arată ca niște schelete. Ce s-a putut fura, s-a furat, iar restul a fost distrus, erodat de timp și de oameni. Priveam un mormânt transformat în groapă de gunoi. Pungi de plastic zburau în bătaia vântului, iar soarele reflecta în sticlele aruncate pe jos.

Am evitat gunoaiele și m-am apropiat încet de o gură de mină. După spusele tatălui meu, acea gură de mină traversa tot muntele și ieșea la un alt punct de extracție numit Gura Băii. Cu cât mă apropiam mai mult simțeam aerul cald care iese din interiorul muntelui și vedeam aburii care se înalță spre cer. Mirosul de sulf mi-a năvălit în nări și cu toate acestea aș fi vrut să mă aventurez puțin în întunericul tunelului.

Deasupra intrării scria cu litere mari și albe „Accesul interzis” așa că am ales să privesc în interior de la o distanță sigură. Structurile care făceau din acel tunel să fie un loc sigur pentru muncitori erau cel mai probabil distruse de timp și de umezeală, iar pereții și tavanul se puteau prăbuși oricând.

Am urcat în mașină și am pornit către următoarea atracție a călătoriei – iazul de decantare din zona Colbu. La aproximativ 3 km de fosta flotație, pe un drum neîngrijit, în inima pădurii, am găsit iazul. Un drum care putea fi parcurs în câteva minute a durat mai bine de jumătate de oră, dar acolo, între copaci se zărea cursul de apă. Rolul acestui iaz era să curețe deșeurile industriale rezultate în urma mineritului. Practic, minereul era spălat, iar impuritățile se depuneau la fundul apei. În drumul nostru nu am întâlnit nici măcar un om, așa că am hotărât să ne întoarcem.

Am trecut iar pe lângă clădirile flotației, dar am ajuns și la clădirile de birouri care abia se mai țin pe picioare. În marea de beton abandonat, unii oameni rămași în zonă au cumpărat terenuri și le-au îngrădit. În lipsa mineritului, localnicii s-au reorientat și exploatează aurul verde care se mai găsește în zonă.

Am părăsit flotația cu un gust amar și multe întrebări fără răspuns.

De ce s-a oprit o industrie care mai putea rezista zeci de ani? De ce nimeni nu mai e interesat de dezvoltarea zonei? De ce lăsăm o zonă cu potențial să se stingă? De ce nu investește nimeni în acest loc? Chiar nu se poate face nimic pentru micul oraș?

În drum spre casa bunicilor mei, am întâlnit un bătrânel care venea de la magazin. Am coborât din mașina și l-am rugat să-mi răspundă la 2-3 întrebări. Ne-am așezat pe o bancă și am discutat:

Era mai bine pe vremea comunismului?

A fost bine, dar și rău. Erau bani, dar nu era ce să cumperi cu ei. Era bine că erau copiii acasă și nu se despărțeau familii. Acuma nu mai ai ce face aici. De muncă nu mai este și copiii pleacă să facă un ban în altă parte. E rău că nu s-a păstrat industria și după căderea sistemului.

Cum era zona în urmă cu 50 de ani?

Era vie. Era plin de lume pe toate străzile. Nu găseai un apartament gol. Acum nu mai găsești oameni. S-a pierdut sufletul și viața din zona. Când vor muri bătrânii, o să moară și zona. Cartierul era viu.

Distribuie:

Mădălina Mihai

Mădălina Mihai

Articole recente:

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!