Trăim într-o lume preocupată, o lume a concurenței, unde eficiența este totul, iar un pas mai lent este un pas în spate. În îmbulzeala ce domină viața cotidiană, rareori avem ocazia să ne oprim și să ne îndreptăm privirile în jur.

Ca studentă în Timișoara, am avut ocazia de a observa acest efect în mod repetat, în special trecând prin centrul Timișoarei. În această inimă a culturii timișorene, lumea pare constant grăbită.

Am ales să dedic o oră dintr-o zi obișnuită pentru a demonstra că mai este loc de frumusețe în agenda fiecăruia.

Planul meu a fost simplu.

Am ales o zi obișnuită, între orele de curs, am pregătit o tabletă și un instrument de desen. La ora patru, într-o zi de noiembrie, cerul era înnorat, iar vântul rece. Lumea nu mi s-a părut vreodată mai monotonă. În același timp, centrul era într-o agitație continuă. Oamenii umblau de-a lungul străzilor, preocupați în moduri diferite: colegi grăbiți să ajungă la facultate, grupuri de prieteni prinși în conversații, familii cu copii dornici să-și împărtășească o amintire. Unii făceau poze, însă camerele se îndreptau spre ei înșiși, nu spre cultura înconjurătoare.

M-am așezat pe o bancă — nu conta unde — și am ridicat privirea spre un balcon. La prima vedere, era cât se poate de obișnuit. Însă știam că nu îmi va ajunge doar să privesc. Aveam nevoie să observ.

Fiecare persoană are un mod diferit de a observa. În cazul meu, mi-am scos tableta de desenat, fără a mă gândi prea mult la schiță, ci axându-mă pe ceea ce vedeam. Am început să-mi dau seama de forma balustradelor, de detaliile sculptate sub fiecare fereastră. Culoarea crem a clădirii era ștearsă, iar anumite colțuri păreau chiar albe. Nu mă interesa, pe moment, să aflu stilul arhitectural sau istoria din spatele clădirii — aceste lucruri m-ar fi rupt din moment. În schimb, m-am concentrat pe realitatea din față și pe felul în care, în ochii mei, aceasta prindea viață.

După prima schiță, a devenit mai ușor să observ detaliile clădirilor și să-mi dau seama care edificii mă fascinau cel mai mult. Culori care, inițial, mi se păreau neinteresante îmi săreau în ochi și prindeau viață.

O clădire, în special, mi-a captat atenția, anume Palatul Episcopal Ortodox Sârb din Timișoara. Construit inițial între 1745 și 1748, fațada sa actuală a fost modificată major în 1905–1906 de către László Székely. Această clădire reprezintă reședința episcopală și un centru important al culturii și credinței ortodoxe sârbe din Banat.

Ceea ce m-a atras în mod special a fost un detaliu cromatic de sub acoperiș. Încadrate într-o formă circulară, două figuri de femei îmbrăcate în roșu, sculptate pe un fundal albastru pal, păreau să privească lumea trecătoare. Am știut că trebuie să le studiez, să încerc să surprind esența acelui sentiment de fascinație pe care aceste figuri îl inspirau.

Am prins curaj, întorcându-mi atenția spre elemente cu adevărat provocatoare. Doream să le descopăr misterele și, în același timp, să păstrez farmecul acestor edificii. 

Culoarea este cea asupra căreia am insistat. Formele se pierd în detaliile unei amintiri, dar culoarea lasă o impresie. Casa Brück, construită în 1910–1911 de László Székely, urmărind stilul Art Nouveau, se remarcă în mod special prin fațada colorată cu ceramică. O emblemă vie a stilului Art Nouveau care rămâne și astăzi o capodoperă artistică în Piața Unirii.

În final, m-am întors la formele generale, încercând să îmi dau seama de contextul în care arhitectul acestor construcții a luat anumite decizii — de la forma ferestrelor, la micile decoruri arhitecturale, la aspectul balcoanelor. Aceste întrebări aveau simplul scop de a-mi crește interesul.

Clădirea eclectică cu influențe puternice de Secesiune Vieneză și Art Nouveau Maghiar, numită Palatul Ernő Neuhausz, îl are ca arhitect tot pe László Székely. Acest “imobil de raport” (clădire construită special pentru a fi închiriată), situat în Piața Victoriei, este extrem de reprezentativ pentru dezvoltarea rapidă și modernizarea urbană de la începutul secolului XX.

Rezultatul acestui experiment a fost cinci schițe, fiecare axată pe un element diferit, dar toate având același scop: de a observa frumusețea.

Am observat că această activitate mi-a trezit o nouă apreciere pentru mediul înconjurător—un interes de a afla mai multe. În mod deosebit, am găsit o scăpare de la viața obișnuită, de la griji și provocările obositoare de zi cu zi.

Eu am ales o tabletă de desenat și clădirile istorice ca puncte de referință.

Însă frumusețea poate fi orice. Arta se poate găsi oriunde. Nu ai nevoie de o tabletă, dar ai nevoie de uneltele care îți pot stârni interesul.

Aș încuraja pe oricine—o dată pe zi sau măcar o dată pe lună—să se oprească și să observe frumusețea din jur. Aceasta se poate găsi nu numai în centrul unui oraș, ci și în frunzele veștejite ale unui copăcel, în malul tulburat al unei ape, în norii rozalii ai unui cer.

Tot ceea ce contează este să căutați și, cu siguranță, veți găsi frumusețe.