Despre mine pot spune ce știu sigur. Sunt perseverent. Îmi iubesc meseria. Nu știu ce aș face dacă nu aș face teatru. Dumnezeu și familia sunt cuvinte-cheie pentru mine și sunt foarte mândru de asta. Mă fac să merg mai departe. Sunt foarte angrenat în profesie, ceea ce nu știu dacă e bine sau nu. Iubesc foarte mult oamenii, mai mult decât ar trebui uneori. Și sunt dezamăgit dacă nu mi se răspunde la fel. Dar încerc să învăț. Sunt curios și vreau să descopăr. Sunt pasionat, sentimental, uneori romantic, citesc foarte mult, deși în ultima perioada nu am prea avut timp. Mă bucur că am șansa să fac ceea ce fac. Sunt actor. Sunt voluntar. Sunt Raul Bastean. 

Nebunia cu actoria a început de prin clasa a VI-a, de unde nu prea îmi dau seama. Probabil că o influență de acasă, ai mei se uitau la multe filme. La un moment dat, mă uitam cu bunica la un serial, unde juca un copil de vârsta mea și am avut o revelație, am început să mă întreb cum ar fi să fac eu asta. Apoi, am început să „bat din gură” că eu vreau la Arta Actorului, că undeva tre’ să fie așa ceva. Bunica care, pe lângă părinți, e o parte importantă din inima mea, s-a interesat și m-am înscris. Atunci am luat contact prima dată cu teatrul. Atunci am intrat prima dată în Sala Mare. Eu, crescut la sat, venit de abia în clasa a IX-a la liceu aici, am fost fascinat. Nu călcasem niciodată într-o sală de teatru și am ajuns direct în Sala Mare. Iar după șase ani, să ajung să joc acolo.

La liceu am dat la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu”. Am fost la singură clasă a regizoarei Mihaela Lichiardopol, cu care am avut șansa să lucrez și să facem meserie. Am avut parte de cea mai bună formare! Erau zile când stăteam câte opt-nouă ore, lucram în regim de Teatru Național, nicidecum de liceu. Îmi amintesc că spunea „eu ori fac teatru, ori nu fac nimic”. Mai târziu, când am ajuns în teatru, nu am mai avut un șoc să văd că se lucrează mult, că e cu de toate – cu tensiuni, cu bune, cu rele. A fost o super șansă pentru mine și sunt recunoscător pentru asta. Ne-am întâlnit și în anul trei de facultate, tot în relația profesor-elev.

Primul proiect a fost în clasa a XI, „În orașul nostru”, unde am făcut figurație și am jucat la Sala 2, sală proaspăt inaugurată, nebunie. Următorul a fost în clasa a XII-a, înainte de Bac, subiect care nici nu m-a interesat, când am auzit că e de jucat la Teatrul Național. De atunci, tot jucăm „Iată femeia pe care o iubesc”, e un spectacol la care țin foarte mult. Doamna Lichiardopol e regizorul cu care am lucrat cel mai mult, deși am avut momente în care am zis că nu mai fac asta, dar am primit încurajările necesare să merg mai departe.

Pe perioada facultății am avut șansa să lucrez cu regizori care să mă formeze, precum Ada Lupu Hausvater, Radu Afrim, Ion Ardeal Ieremia sau Traian Șoimu. Am învățat făcând. Cred că e foarte important asta. Meseria asta se fură mult și am avut norocul să nu dau de oameni egoiști, ci de oameni care să mă lase să „fur”, care m-au ajutat. Foarte multă răbdare mi-au oferit parteneri ca Alina Ilea, Claudia Ieremia, Cătălin Ursu sau Ion Rizea, mi-au dat credit, iar pentru mine e incredibil de mult și o să fiu tot timpul recunoscător pentru asta.  

Când eram în liceu, era dur să știi că în teatru nu calci dacă nu ești disciplinat, dacă nu vii cu textul învățat sau întârzii la repetiții. Baza, teoretic, se primește în facultate, iar eu am primit-o în liceu, acum conștientizez asta. M-am lăsat modelat, pentru că e o meserie în care înveți și te dezvolți în continuu. Am avut parte și de oameni care nu mi-au oferit încredere. Dar sunt experiențe bune. Am învățat ce înseamnă să te descurci singur. Dar ești acolo, ești actor, trebuie să-ți faci meseria. Dacă nu ai un regizor care să te coordoneze, te obligă să nu ai comoditatea pe care el ți-o oferă, cea în care vii tu cu ale tale, dar știi că el îți dă direcția. La final, tu ieși la public și, uneori e bine să se întâmple așa, pentru că îți pui mintea la contribuție mai mult decât de obicei. Și nu-i neapărat rău.

Am terminat masterul și joc. Joc spectacolele pe care le am la Teatrul Național și, de câteva luni, sunt angajat la Teatrul Merlin, unde e o zonă nouă pentru mine. M-am speriat puțin la început, e exact opusul a ceea ce eu învățasem. Contează păpușa și vocea mea, păpușa joacă, nu eu. A fost puțin greu și șocant, când m-am văzut la prima premieră, îmbrăcat tot în negru, cu cagulă, mănuși, și n-am mai contat eu, a contat o păpușă. E o zonă interesantă. Dar foarte grea.

De fiecare dată mă gândesc ce fain ar fi dacă aș primi un rol important. Până în ziua în care se întâmplă. Și am bucuria de moment, când citesc avizierul sau primesc anunțul la telefon. După care, în drum spre casă, încep să mă întreb cum o să fie sau dacă sunt în stare să fac asta. Bucuria se transformă în responsabilitate față de omul care plătește bilet și căruia trebuie să îi ofer tot ce am mai bun. Perioada de construcție a rolului se definește prin căutarea în interior. De fapt, în tine ai tot, trebuie doar să știi unde să cauți. Și să găsești. Asta cred că e interesant în meseria asta.

De multe ori mă întreb cine sunt în toată ecuația asta. Și am încercat să îmi răspund cât se poate de matur și de sigur pe mine. Știu niște lucruri. Unul dintre motivele pentru care am ales actoria e pentru că am șansa să fiu în fiecare seară altcineva. Dar reușesc să rămân eu. Orice aș face, ceea ce fac acum, trebuie să fie ceva în care să le ofer oamenilor puțin din mine. Sunt omul care are bucuria asta, fie că e o sală plină cu copii sau una plină cu adulți.

Mă feresc să fiu eu într-o proporție prea mare pe scenă, pentru că într-o seară în care m-am simțit mult eu, Raul, mi se pare că m-am distanțat de rol. Vreau ca atunci când joc, cei care mă cunosc, să vadă diferența între ce s-a văzut pe scenă și cum sunt în viața reală. Aici sunt uneori la extreme: prea vorbăreț, energic și glumeț sau foarte serios, de mă sperii și eu. Gândesc prea mult. Învârt gândurile pe toate părțile. Am frământări utile sau inutile, îmi pun întrebări care nu-mi fac neapărat bine. Dar mă bucur de oameni. Asta mă caracterizează foarte mult. Ăsta sunt, cred. Omul care se bucură foarte mult de oameni. Poate lumea crede că sunt bipolar. Eu am impresia că nu spun nimic interesant, asta e problema mea.

Dacă în timpul repetițiilor sunt momente în care nu-ți iese ceva și se creează un blocaj, care îți pune o barieră vis a vis de personajul tău, încerci să găsești în el lucruri care să te facă să-ți placă. Nu are cum să nu o faci cu plăcere. Altfel, ar fi un chin. Și meseria asta se face cu plăcere. Plăcerea de a fi acolo. Emoția întâlnirii cu publicul e ciudată. E „frica”. Dar după ce intru în scenă, e complet altă senzație. Întâlnirea cu publicul e minunată și unică la fiecare spectacol. Fiecare actor are starea și energia lui, publicul la fel, niciodată nu e repetitiv. Mi se pare că azi, acum aici, nu e niciodată cum e mâine, acum, aici. E miracolul meseriei. La ce se râde azi, mâine nu se râde. Poate se râde la altceva, poate sunt alte reacții. E fascinant.  

Înainte de fiecare spectacol trebuie să fiu cu minim două ore înainte acolo. E un fix de-al meu, format tot în liceu, e o disciplină care reiese din respectul față de meserie. În ziua spectacolului, după ce trece ora 12, deja sunt acolo. Nu-mi irosesc energia cu altceva. Refac parcursul, ca să evit să fie mecanic, reacțiile să fie împrospătate, replica partenerului să fie mereu surprinzătoare. E important ai gând, sentiment și să fii firesc. 

Din rutina mea de spectacol fac parte exercițiile de dicție, încălzirea vocală și corporală, îmi verific recuzita, mă schimb, reiau anumite scene cu colegii, chiar dacă am avut repetiție, cumva pentru că îmi dă siguranță mai multă. Mă pregătesc să fiu acolo. Am învățat că tot ce e viață personală, rămâne în afara teatrului. Pe omul din sală nu-l interesează dacă ai probleme. Indiferent ce tip de energie ai, pozitivă, negativă, trebuie să o transformi într-o energie benefică pentru tine ca actor și pentru ce ai de făcut în scenă. Asta am învățat în mulți ani, să mă detașez. Câteva minute mă axez pe ce am de făcut și după, dacă am o problemă de rezolvat, o rezolv. Nu e simplu, pentru că ai flash-uri. Dar, dacă te-ai deconectat, ai ieșit din pielea personajului, publicul te simte. Riști să-l pierzi și să-l recuperezi foarte greu. Ăsta e prețul.  

În timpul în care nu joc, sunt profesor suplinitor la catedra de Arta Actorului la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu” (am zis titulatura asta pompoasă). Predau opt ore pe săptămână la clasele IX-XII și îmi place foarte mult. Toată experiența m-a ajutat foarte mult să-mi clarific lucruri despre meserie, despre care nu aveam o siguranță atât de mare. Făcând la rândul meu cu elevii, am învățat foarte mult de la ei. Vreau să fiu proful care e cumva prieten, vreau doar să le zic din ceea ce știu eu, cât știu și să rămână cu ceva de la mine. E principiul pe care merg. Nu vreau să mă răzbun cu pixul. De aceea cred că avem o relație specială.

De asemenea, sunt implicat în Asociația Little People, ca voluntar. În 12 martie s-au împlinit doi ani de când am pășit pentru prima dată într-o secție de oncohematologie pediatrică, după încă doi ani în care mi-am dorit foarte mult să intru în Little People și nu s-a întâmplat. Tot îi scriam Laurei, managerul operațional de la Timișoara, și îmi dădea doar seen. Până a venit la teatru și probabil și-a zis, „hai să-l iau la interviu să văd ce-i cu el”. M-o frecat la interviu și la trainingul ăla…

Dar am reușit. Timp de doi ani am mers să lucrez în fiecare săptămână, câteva ore pe zi, cu copiii bolnavi de cancer. Îmi place foarte mult ceea ce fac. Cred că e vorba de a oferi și de a primi în schimb. Nu se compară cu nimic lecțiile primite acolo. Aș fi ipocrit să zic că mă duc tot timpul pentru copii, mă duc foarte mult și pentru mine. După ce plec de acolo îmi dau seama că tot ceea ce cred eu că erau probleme, gânduri rele sau frământări, sunt exact un nimic. Am învățat în anii ăștia că e important să nu treacă zi în care să nu apreciez că sunt sănătos. E important că am libertate să fac ce-mi place, să mă bucur de lucrurile care mi se întâmplă și să mă bucur că nu-mi atârnă viața de un fir de ață. Iau din bucuria de a trăi fiecare clipă a copiiilor, pe care eu cumva, nu o mai am.

Învăț în fiecare zi despre ce înseamnă lupta, despre nivelul la care poți să te duci în lupta pentru viață. Nu știu cât trebuie să fiu de recunoscător pentru că nu am avut niciodată o așa experiență, dar simt că nu sunt suficient. Îmi propun să fiu. Primesc lecții de curaj enorme, plec acasă și mă simt incredibil de prost pentru lecția de curaj pe care am primit-o de la un copil de doi-trei ani, care trece printr-un lucru care pentru mine ar fi incredibil de greu de suportat. Și tocmai de asta, anul acesta sunt campion la Timotion, alerg pentru ei, iar lumea mă poate susține, pentru a reuși să strâng cât mai multe fonduri.

De vorbit, mai pot să vorbesc mult, nu e stres. Îmi doresc pentru viitor să fiu sănătos. Să am mai multă încredere în mine, să câștig mai multă încredere în mine (să nu pară că nu am deloc). Să nu-mi pierd bucuria de a face ceea ce fac, să am lângă mine oamenii care contează. Îmi doresc să joc mult, bine, să am întâlniri din care să am ce învăța, să am șanse. E un cuvânt important în meseria mea, să am șansa de a întâlni oameni, de a juca la anumiți regizori, de a avea experiențe care să te formeze. Vreau să mă formez, să fiu omul ăla fain pe care îl doresc să fiu. Să am grijă de sufletul meu foarte mult, lucru pe care îl mai neglijez. Vreau să fac lucruri pentru sufletul meu, care să mă facă pe mine fericit și împlinit și dacă și pe cei din jur, e minunat!

*Fotografiile fac parte din arhiva personală a lui Raul și sunt realizate de Edmond Szathmary și Alin Zelenco.

Nota autoarei

Raul Bastean e ca un glob de cristal. O explozie de energie. Un om cu gând curat. Cu sclipire. Atunci când vorbește despre ceea ce iubește. E un deliciu să-l asculți și savuros să-i citești confesiunea.