fbpx

Photophobia — tăcerea apăsătoare dintre explozii, în Harkov

M-am întâlnit cu colegii de la revista studențească „În Bine” la proiecția filmului Photophobia fără să știu exact ce să aștept. Deși am citit despre acest film, am fost complet nepregătită pentru impactul emoțional și vizual al acestei producții. Povestea unui băiat de 12 ani, Niki, care trăiește într-o stație de metrou din Harkov, m-a transportat într-o realitate pe care nu o mai văzusem redată atât de intim și brutal pe ecran. „Photophobia este cu siguranță o poveste despre războiul din Ucraina pe care nu trebuie să o ratezi”, mi-am spus încă din primele minute ale filmului.

Pe 24 februarie 2022, Rusia a invadat Ucraina, declanșând un război care avea să schimbe viețile a milioane de oameni. Această dată marchează începutul unui coșmar pentru o țară întreagă, al unei lupte continue pentru libertate, identitate și supraviețuire. Bombardamentele au redus orașe întregi la ruine, iar oamenii s-au trezit nevoiți să-și părăsească familiile, casele și viețile așa cum le știau.

Pentru cei rămași în zonele de conflict, fiecare zi a devenit o luptă împotriva fricii. Stațiile de metrou, parcurile subterane și subsolurile au devenit adăposturi improvizate, locuri unde speranța se împletește cu groaza de necunoscut. Copii care odinioară se jucau la lumina soarelui acum își trăiesc copilăria sub lumina neoanelor sau în întuneric, încercând să găsească normalitatea în mijlocul haosului.

Această suferință colectivă, această tăcere apăsătoare dintre explozii, reprezintă tocmai povestea pe care Photophobia o surprinde cu o sinceritate devastatoare. Războiul nu înseamnă doar lupte pe front – înseamnă pierdere, dor, și mai presus de toate, oameni care își trăiesc zilele sub semnul fricii și al incertitudinii.

De la primele cadre ale filmului am simțit greutatea claustrofobică a spațiului în care se afla Niki și familia sa. Întunericul din subteran, în combinație cu sunetele reverberante ale metroului, creează o atmosferă care pare să îți pătrundă în piele. Este un univers fără timp, un loc unde fiecare zi pare să curgă într-o monotonie tensionată, dar amenințătoare. Aceasta este lumea lui Niki, iar regizorii Pavol Pekarčík și Ivan Ostrochovský reușesc să o transforme într-un personaj în sine.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost autenticitatea emoțiilor. Niki, deși este încă un copil, este forțat să-și asume o maturitate precoce. Într-un moment îl vezi glumind cu ceilalți copii, iar în următorul privirea lui este plină de o gravitate care îți amintește că realitatea lui, a unui copil de 12 ani, este definită de frică și de pericolul rachetelor rusești care îi amenință orașul. Legătura sa cu Vika aduce un contrast binevenit. Ea devine o rază de lumină într-un mediu sufocant, un simbol al speranței și normalității pierdute. Pentru mine, Vika este „fetița cu palton roșu” din Lista lui Schindler, un punct de culoare într-o realitate colorată în gri.

Nu-mi place excesul de emoții și nici dramele inutile nu mă încântă. Poate din acest motiv, Photophobia este unul dintre filmele despre război pe care le-am pus pe lista cu favorite. Nu există explozii dramatice sau încercări de a șoca spectatorul. Totul este subtil, dar devastator. De exemplu, o simplă privire către scările care duc la suprafață – către lumea exterioară – spune mai multe decât ar putea spune un dialog lung. Este un simbol al fricii, al necunoscutului și al pericolului constant.

Pe tot parcursul filmului, jocul dintre lumină și întuneric creează un sentiment de alienare și vulnerabilitate. Întunericul subteran este omniprezent, dar, paradoxal, pare mai sigur decât lumea de la suprafață. Această dualitate m-a făcut să reflectez asupra propriilor temeri și a fragilității vieții.

Simbolic, dar aproape de final am rămas fără curent electric și n-am reușit să vizionăm ultimele minute ale filmului. 10 minute mi-au rămas și, dacă filmul n-ar fi un documentar, aș fi îndrăznit să-mi imaginez un final pe placul meu. Aș vrea un happy end pentru Niki și familia lui, care au devenit pentru mine un simbol al poporului ucrainean, un simbol veridic al populației civile care suferă din cauza deciziilor „celor mari”.

Photophobia este o experiență cinematografică care te provoacă și te transformă. Este mai mult decât un film – este o mărturie a rezilienței umane și a costurilor emoționale ale războiului. Nu este o vizionare ușoară, dar este necesară. Dacă ai ocazia să îl vezi, pregătește-te să pleci din sală cu inima mai grea, dar cu o înțelegere mai profundă a lumii și a celor care suferă în tăcere.

Photophobiaa fost prezentat pentru prima dată la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, în secțiunea Giornatedegli Autori, unde a câștigat premiul Europa Cinemas Label. De asemenea, a fost selectat ca propunerea Slovaciei pentru categoria Cel mai bun lungmetraj internațional la Premiile Oscar. În 2024, filmul a obținut Trofeul ANONIMUL la Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL din România.

Sursă fotografii: Photophobia (2023)

Author

Distribuie:

Articole recente:

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!