fbpx

Pe o vale răcoroasă, la poalele munţilor Poiana Ruscă

Ne-am urcat pe autostrada A1 și mergem pe sensul spre Margina. Afară plouă și, în general, atmosfera e încețoșată și umedă. Printre stâlpii de la parapeți poți vedea niște forme, ca ale unor giganți mitici din vremuri de mult apuse, împietriți și acoperiți de vegetație.

Sursă foto: opiniatimisoarei.ro

Dorm și ei și eu, dar eu sunt totuși treaz. Mai bine spus adormit și departe cu gândul prin codrii asudați. Singur în mașină, căldura dată la maximum, într-o după-masă de ianuarie. Îmi vine să dorm, dar nu pot, pentru că trebuie să ajung acasă!

Mă dau jos de pe autostradă și gonesc pe drumul dintre Margina și Curtea, un drum denivelat, de asfalt, care seamănă cu cel de pe coperta piesei „Dacă vrei”, cântată de trupa Celelalte Cuvinte.

Sunt sigur că te întrebi: „Ok, dar ce poate să fie atât de interesant la tine acasă? De ce trebuie să venim cu tine în această călătorie monotonă și care este rolul acestui articol?”  Nu am răspunsurile la aceste întrebări, dar sunt sigur că o să le găsiți singuri!

Într-o vale umedă și rece, la brăcinarii (poalele) Munților Poiana Ruscă, stă un sat mic (foarte mic, în jur de 200 de persoane), unde toate lumea se cunoaște cu toată lumea. Au trăit aici de veacuri, iar primele documente care fac referire la acest sat datează din perioada 1365-1371 și au legătură cu împroprietărirea fraților Zărnești prin dania regală din 22 septembrie 1365, unde se amintește de un sat numit „Padushausa” (satul de sub Padeș). Tot în aceste documente se menționează mai multe locuri care și-au păstrat numele până în prezent: „Izvorul Topla” (Tuplafeu) și „Valea Lupului” (Farkasfeu), valea pe care eu am copilărit.

Luncanii de Sus în Harta iosefină a Banatului, 1769-72; Sursă foto: Wikipedia

Mereu eram în așteptarea unui lup. Dar nu am văzut niciodată unul acolo. Deși, lupii aveau o prezență destul de constantă în timpul iernii. În fiecare an auzeam povești de la tatăl sau bunicul meu despre haite de lupi care au coborât în sat și au atacat câinele cuiva.

Primul lucru pe care o să-l vezi la intrarea în sat este o tăbliță ruginită pe care scrie Luncanii de Jos. Aproape că nu se mai vede de copacii crescuți pe lângă. Apoi vine o curbă foarte strânsă în pantă și, dintr-o dată, te trezești cum ți se înșiră case mai vechi sau mai noi în fața ochilor. Drumul este șerpuit și îngust, el urmează în amonte albia râului Bega.

Pe lângă drum și în fața caselor o să vezi mai multe obiecte sau utilaje. Cam așa îți dai seama cu ce se ocupă oamenii într-un sat. În pustă, dacă treci printr-un sat, o să vezi o grămadă de utilaje agricole, monoaxe, pluguri și tractoare. La noi în sat găsești multe lemne, stivuite frumos pe lângă perete sau bușteni întregi, TAF-uri (tractoare articulate forestiere), tauri roșii pe patru roți, cu o roată cât un om.

TAF-ul este cel mai folosit și indispensabil vehicul în Luncani. Pe vremuri, erau foarte multe. Astăzi, le vezi ruginite pe la porți, amintind de zile în care număram peste 20 de camioane încărcate cu lemn, care treceau la vale.

TAF clasic

Pentru luncănanți, lemnul a fost vital. Codrul a fost și este principala sursă de existență a satului. Fie ei pădurari, patroni, șoferi, tafiști, drujbiști sau boncăi (țapinari, muncitori la pădure), toată lumea a trăit de pe urma aurului verde. Unii mai bine, alții mai rău. Fiecare cum a putut sau cum nu a putut, pentru că pădurea a luat și multe vieți – unele mai devreme decât trebuia, iar pentru altele, era doar o chestiune de timp.

Poveștile lui Miloș și Gavrilă

Miloș era un băiat sărac. Tatăl său lucra pe un „peridoc” sau pe o rabă (camion vechi care transporta lemn), iar mama sa l-a lăsat de mic, ea făcându-și rostul în Italia. Vizitele acasă erau destul de rare. Miloș era de-o vârstă cu fratele meu și erau colegi și prieteni buni, dar a rămas repetent și l-am prins și eu la școală. El mai venea pe la noi pe acasă și ne jucam.

Într-o zi, eram în grădină și ne jucam. Drumul e mai sus decât grădina cu vreo 5-6 metri și doar un gard subțire de sârmă face delimitarea. Tatăl meu umfla roata la tractor și a plecat de lângă el. Noi ne jucam chiar sub locul unde era tractorul. Roata s-a umflat și tractorul scăpat din viteză a plecat dintr-o data la vale. Am auzit cum s-a rupt gardul și am tulit-o repede de acolo. Tractorul stătea suspendat pe zid, cu botul în grădină și cu roțile din spate în drum. Miloș era uimit și râdea foarte tare, eu eram îngrozit.

Camion folosit la pădure

Mereu m-am gândit ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu o luam la fugă atunci. Gândul acesta negru m-a urmărit mult timp, dar m-a fulgerat cu atât mai tare în ziua în care am auzit năpasta!

Odată, eram la scos de cartofi cu mama și fratele meu pe un dâmp, când, pe la prânz, am auzit un cor de sirene de-a lungul văii. Un fior m-a cuprins imediat. Știam că ceva teribil s-a întâmplat în sat. Timp de jumătate de oră am auzit doar sirene care fugeau în sus. Ajunși acasă, am auzit că a avut loc un accident la pădure, dar nu se știa despre cine e vorba. Accidentele la pădure erau ceva comun, dar nu și acesta. Acesta a fost accidentul care i-a luat viața tânărului Miloș, în vârstă de doar 14 ani.

De-abia începuse școala și el nu prea mai venea. Trebuia să termine clasa a 8-a, dar el mergea cu tatăl lui la lemne și îl ajuta. Îi era urât să stea acasă, iar la școală profesorii îl certau. Eu m-am înțeles bine cu el, chit că uneori mai mă caftea. Îmi era cumva milă de el. Era atât de pasionat de industria lemnului. Visa că o să-și ia și el permisul și o să fie șofer. Venea mereu cu aceeași geacă verde la școală. Aveam amândoi o pasiune pentru Bear Grylls și show-ul lui de supraviețuire.

Soarta a făcut ca el să moară strivit de camion, sub privirea neputincioasă a tatălui său. Când am auzit despre cine este vorba, am rămas fără cuvinte. Era imposibil, ceva de neimaginat. Un copil să moară în astfel de circumstanțe. Am luat niște sticle și am fugit la izvor. Am plâns o oră acolo. Și acum îmi vine să plâng când îmi amintesc.

A doua povestioară este despre Gavrilă, un maramureșan venit în anii 90’ să muncească la pădure. Era înalt, sănătos, rumen în obraji și avea niște palme imense. Mereu cu glumele la el, un adevărat cuceritor. S-a legat de o mătușă de-a mea și au făcut un copil. Singurul defect al lui Gavrilă era că îmbina munca cu alcoolul. El era tafist, cel mai renumit. A lucrat la toți patronii, era foarte căutat pentru că nimeni nu se mai băga cu TAF-ul pe unde se băga el. Devenise o legendă a satului înainte să moară.

Într-o noapte, era beat și i s-a stricat TAF-ul. Era departe de sat. S-a dat jos să se uite sub el, dar a uitat să-l bage în viteză. Fără să observe, roata din spate i-a venit pe mână. Chiar el a povestit a doua zi la birtul din sat cum a stat o noapte întreagă cu TAF-ul pe mâna lui. Nu l-a găsit nimeni, până dimineața, când au plecat muncitorii la lucru.

Soarta lui a fost la fel de tragică ca a lui Miloș, dar mult mai anticipată. Stilul lui de viață era unul teribilist – trecea pe lângă moarte aproape în fiecare zi. Mi-au povestit colegi de-ai lui încă în viață. Era un om inimos și harnic. Dădea și cămașa de pe el, până într-o zi, când nu a mai scăpat și s-a răsturnat într-un hău, lăsând în urmă pe verișoara și mătușa mea, singure.

Astăzi, satul e mai domolit. Tinerii au plecat, iar bătrânii sunt singurii care mai animă satul. Exploatarea forestieră a scăzut. Odată cu infrastructura, satul a luat-o pe calea turstică. Au început să apară pensiuni și terase, iar orășenii au luat cu asalt vechile case.

Aerul s-a schimbat în sat. Nu mai miroase a benzină și a ulei ars dimineața. Lumea e mai comodă. Nu știu dacă sunt nostalgici după acele vremuri (anii 90′ până prin 2010).

Sursă foto: mapio.net

Ușor, ușor, satul meu o să dispară. Simt asta. Îl car cu mine în suflet, dar după?

Distribuie:

Darius Medelean

Darius Medelean

Articole recente:

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!