fbpx

„N-a durut”

Anitta Pelin
Anitta Pelin
IMG_2479

„Am regrete că nu am plecat mai devreme din unele locuri de muncă, am regrete că n-am știut să mă apropii de anumiți oameni, că n-am învățat mai mult de la cei care mi-au dat o șansă să învăț de la ei, că n-am fost mai harnic. De fiecare dată când închid telefonul cu cineva pe care îl intervievez, regret că n-am pus o anumită întrebare. Sunt regrete zilnice și regrete periodice.”

Și, în ciuda a toate, nu a durut. E reporter, corespondent al Agenției France-Presse (AFP) la București. Și încearcă să facă asta cât mai bine. Combinația perfectă: la munte, cu un loc în care poate înota. Culoarea preferată e verdele. Când „nu face nimic”, cel mai mult îi place să citească. „Cărțile m-au salvat de nenumărate ori.” A înțeles că meseria lui nu e despre el, ci despre publicul pentru care relatează. E curios și are o doză de curaj sănătos. Se numește simplu, aproape perfect încadrat în peisajul românesc despre care povestește, Ionuț Iordăchescu.

În 20 de secunde, tot ce poate spune despre el, se regăsește în titlul piesei celor de la The National, „Afraid of Everyone”. Poate și alte piese de la The National. Când era mic, lumea nu-și dădea seama dacă e fată sau băiat. În special preotul din Râmnicu Sărat, unde a crescut. „Aveam părul creț, cum îl am și acum, era în stil ciupercă, eram pistruiat, cu o față bucălată și lumea întreba dacă sunt fată sau băiat. O luam ca pe o ofensă, deși nu ar fi trebuit.

Până la jurnalism, a gustat mai multe. Întâi, câteva litere, românești și englezești, la facultate în Brașov. A stat o săptămână și și-a spus că nu au un gust bun. S-a întors acasă pentru un an. A muncit cu ziua, făcea „munci agricole sau descărcam lemne din camioanele care veneau de la Suceava.” Apoi, a încercat la București, la istorie și jurnalism. „La jurnalism am primit bursă și am rămas acolo. Singura pasiune era că îmi plăcea să scriu și să citesc. Cred că puțini sunt cei care știu multe despre ei la acea vârstă. Adevărul e că eu, cel puțin, nu aveam o identitate.

Crede că e o prăpastie destul de mare între ce te învață la facultate și industrie. Mai crede și că e normal ca cineva să spună adevărul despre facultate. Așa că a făcut-o el, la o deschidere de an universitar, în fața profesorilor și a studenților. „Eu nu am simțit că m-a pregătit pentru meseria asta. Dar, pe de altă parte, am cunoscut un număr de oameni care m-au ajutat foarte mult și cu care țin legătura, care mi-au facilitat, cumva, parcursul spre presă.” Nu a fost deloc o decizie proastă. „Toate deciziile au fost ok, atâta timp cât am ajuns aici.”

A lucrat din primul an de la facultate, la DC News. A continuat cu Realitatea, doi ani și jumătate. Simte că a făcut cu adevărat jurnalism atunci când s-a angajat la Libertatea, cam acum trei ani. Spune că aici a primit resurse, timp și înțelegere. Unul dintre primele materiale pe care le-a făcut acolo, a fost despre Mina Uricani și „am simțit că așa ar trebui să fie făcut.” L-a impresionat povestea, nu materialul lui. „Atunci, la Libertatea, am simțit că am început să fac cât de cât presă, ceva care se pliază pe noțiunea de presă din capul meu. Primii ani de presă nu au fost de presă. Au fost de ceva tangențial sau ceva căreia i se spune presă generic, dar în capul meu nu e.

Admiră foarte puțini jurnaliști din presa din România. Și-a dat seama că nu există nici o scurtătură pentru a deveni un jurnalist bun. Spune că nu poți echivala felul de a-ți fac bine profesia cu celebritatea sau o etichetă anume. Nu e nici o scurtătură și compromisurile, și ele încadrate la categoria de scurtături, nu te vor duce niciunde. Când zic compromis, mă refer la un spectru larg, ce ține de integritate, profesionalism, de relația cu sursele. Și când faci primul compromis, probabil că-l vei face și pe al doilea.

Un jurnalist bun, trebuie să înțeleagă că nu este despre el. „Atunci când scrie sau relatează la TV, nu e despre el, ci despre publicul pe care îl servește. Trebuie să ne repetăm mereu asta în fața oglinzii, că e despre public și despre nimic altceva.” Chiar dacă e clișeic, un jurnalist bun mai trebuie să fie curios. Și curajos în unele momente. „E important să fii curajos, dar nu să bravezi.” Într-o oarecare măsură, crede că are aceste caracteristici. Însă fluctuează. „Nu sunt mereu curajos, integru cred că sunt mereu, dar curajos nu. Au fost momente în care nu am fost și trebuia să fiu. Și îmi pare rău. Dar sunt și momente în care am fost la limita inconștienței.”

În legătură cu obiectivitatea, nu e sigur unde se încadrează. E de părere că orice material pe care îl faci, trebuie să treacă printr-un filtru personal, că există experiențe care te formează, dar nu știe cum sunt cuantificabile, cum poate să le măsoare sau cum poate să spună că se vede în munca lui. „Probabil se vede, dar nu aș putea să-ți zic.

Nu am făcut până acum nici un material de care să fiu foarte mândru. Pentru că, din păcate pentru mine, lucrez mereu în comparație cu alții. Văd materialele pe care le fac jurnaliști mult mai curajoși, mai talentați sau mai muncitori decât mine și, probabil, din cauza faptului că mă raportez mereu la nivelul acesta de excelență jurnalistic, nu sunt mulțumit de munca mea.” Nu are o certitudine dacă e sănătos. Probabil că nu. Dar ce știe sigur, e că i-a plăcut de fiecare dată când a mers pe teren. Amintirile lui sunt legate mai degrabă de oamenii intervievați, de locurile văzute sau de modul în care a vrut să transmită prin articol. „De rezultat nu sunt niciodată foarte mulțumit.”

A transmis și din Afgansitan, unde a fost alături de armata română, timp de zece zile. „Știu cât de mult mi-am dorit să ajung în Afganistan sau în orice altă zonă de război. Sincer, dacă aș avea ocazia și planetele s-ar alinia, m-aș duce și mâine!” S-a întrebat și de ce o face. Și și-a adus aminte de un citat al lui Marie Colvin, unul dintre cei mai cunoscuți corespondenți de război, care a murit în Siria: „what is bravery, and what is bravado?” Răspunsul a venit de la sine, nu a fost pentru a brava pe această tema, ci, pur și simplu, voia să facă materiale jurnaliste de acolo. „Mi se pare că că unii dintre jurnaliști, și nu doar cei români, când ajung în astfel de locuri, se întorc cu eseuri despre cât de greu le-a fost lor și cum s-au simțit ei. Am încercat să evit capcana asta, a jurnalistului care își pune o poză cu explozia sau cu flăcări în background, și e despre cât de cool și curajos e el. Am încercat să văd cum sunt soldații români de acolo.

A încercat să arate în cele zece zile în care a transmis de acolo, frântura de realitate pe care a văzut-o el, din spatele unui zid de beton, înalt de trei metri, dormind alături de armata română, stând alături de militarii români. „Nu am făcut-o din nici un fel de patriotism, adică sentimentele astea de patriotism în meserie nu au nici o valoare, nu lucrez pentru țară. Lucrez pentru un public.” Pentru că, nu ești în acel război, tu ești la muncă. „Munca ta e să relatezi. Și asta am încercat să fac, să relatez cât am putut, cât mi-a fost permis să văd în cele zece zile.

Desigur, i-a fost și frică, în patrulă e destul de scary. Plus că, în baza militară era o mică atmosferă de paranoia din cauza insurgențelor care au existat acolo, a soldaților afgani pe care trupele române și trupele americane îi antrenează. De-a lungul timpului, au fost mai multe momente în care afganii au deschis focurile împotriva celor care îi antrenau. „Mi-a fost teamă. Din fericire l-am avut pe Dragoș Sasu cu mine, care era a patra oară în Afganistan, și era mult mai rece, mai calculat, mai sigur pe el. Mi-a fost mai ușor!

Nu știe dacă până acum a sacrificat cât ar fi trebuit, dar e dispus de acum încolo să sacrifice la fel de mult sau poate chiar mai mult, pentru a deveni un reporter mai bun. „Îmi place foarte mult să fac asta, și dacă ar trebui să fac sacrificii mai mari pentru a deveni mai bun, sunt gata să le fac! Dacă ar trebui să plec acum în Belarus sau în Liban, și asta ar însemna să las niște probleme personale nerezolvate acasă, aș face-o!


Și n-a durut.

Share:

Share on facebook
Facebook
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn

Articole recente

Final de capitol: studenția în pandemie

Poveștile, gândurile și impresiile absolvenților PFC Minunata viață de student… E perioada în care trăiești fiecare moment la o intensitate uriașă. Pășești spre necunoscut, începi

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!