De 27 de ani sărbătorim Ziua mondială a libertății presei. Aceasta a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU, pentru a aduce în atenția publică importanța și necesitatea respectării libertății de exprimare.

Anul trecut aveam speranțe mari. Anul trecut visam, închisă în cutia mea de cărămidă, între cei patru pereți, la o viață frumoasă în presă. După un an, după episoade, întâmplări și sentimente, scriu acest text din perspectiva unui om de comunicare multitasking și talentat la de toate. Dar nu din perspectiva jurnalistei care visam să fiu.

Spuneam, anul trecut, că pentru mine, a fi informat nu e doar un drept, e sinonim cu respirația. Faptul că am fost informată, de-a lungul timpului, m-a ghidat în decizii, în legăturile pe care le-am format cu anumite persoane, dar și în frazele pe care le-am rostit. Nu vreau să vorbesc despre fake news și manipulare, cu toate că ele există, vreau doar să ridic un pahar virtual pentru cei care se luptă zi de zi contra lor. Pentru mine, jurnalismul nu e doar o meserie, e un stil de viață. Și, desigur, îmi doresc ce-i mai bun pentru viața mea! Îmi doresc să nu mai relatăm despre știri care fac doar rating și nu au nimic special, îmi doresc să se schimbe lucruri, percepții, legi sau acțiuni, în urma materialelor de presă pe care le facem. Și îmi doresc să fim curați, integri și oameni, nu mașinării de manipulare.

După un an și ceva de pandemie, după luni întregi fără să-mi aprind televizorul, după ce singurele știri citite erau cele de la ora 13, cu rata de infectare din țară și localitate, ridic doar paharul.

Am obosit.

De cei care luptă cu vehemență pentru purtarea măștii, de cei care luptă pentru ne-purtarea ei, de vacciniști și anti-vacciniști, de conspirații, de 5G, de răutate și de ura propagată peste tot; în statusuri, stories, comentarii la postările altora, comentarii la site-urile de știri, comentarii peste tot.

Am obosit de știrile false. Am obosit de prietenii care le distribuie.

Am obosit.

Dar, îmi aduc aminte că trăim în democrație, că trăim liber și că ne-au fost luate multe în ultimul an și ceva. Așa că ar trebui să mă bucur de libertatea noastră de exprimare. Să fiu mai tolerantă. Să încerc să înțeleg că ne aflăm într-o luptă de supraviețuire. Pandemia ne-a răpit oameni, prieteni, părinți, frați, locuri de muncă, multe feluri de relaxare. Ne-a răpit libertatea de mișcare. Tot ce ne rămâne să facem e să vorbim.

Întorcându-mă la ce sărbătorim astăzi (sau la ce sperăm azi), am doar niște gânduri pentru cei care încă mai trăiesc acest stil de viață – jurnalismul.

Să fiți mereu liberi! Să vă iubiți meseria, viața, cu la fel de multă pasiune! Să nu încetați să credeți în voi și în misiunea voastră! Să nu vă vindeți pentru nimicuri și să spuneți mereu adevărul! E greu, dar știu că puteți! Și să vă aduceți aminte că nu e nimic în zadar, că există cel puțin o persoană pe lumea asta care vă admiră, respectă și care crede în cuvântul vostru liber – eu.

Iar pentru cei care credeți că e ceva ușor, că îi plătește X și Y să scrie sau să spună pe post „minciuni”, pentru că „așa e la noi în țară, fiecare televiziune e a cuiva”, să vă aduceți aminte de ce-mi spunea un prieten într-un alt material despre jurnaliști la început de pandemie:

Iar pentru cei care lucrează în presă, orice zi se poate transforma într-una de criză.

În rest, îți doresc să fii curată, integră și să ai parte de oameni! La mulți ani, presa mea liberă!