fbpx

Ionuț Mareș – de la cinefil la critic de film

Pentru iubitorii de filme și pentru cei care urmăresc evenimentele culturale dedicate cinemaului, numele lui Ionuț Mareș este deja cunoscut. Autor de critică de film și de interviuri cu oameni din culisele realizării filmelor, colaborator cu mai multe festivaluri din țară ca selecționer sau moderator de discuții, el este un personaj activ în domeniul promovării filmului și al evenimentelor dedicate acestuia.

Dar de unde a pornit în această carieră? Venit la Timișoara tocmai din celălalt capăt al țării, de la Moinești, județul Bacău, Ionuț Mareș a absolvit Jurnalismul la Universitatea de Vest, iar apoi a făcut un masterat la FJSC, în București. În prezent este jurnalist de politică externă la Agerpres, critic de film la Ziarul Metropolis și Films in Frame, precum și colaborator la diverse evenimente culturale. În acest an face parte din echipa de organizatori ai unui important eveniment cultural timișorean: cea de-a zecea ediție a Festivalului Ceau, Cinema!. Mai multe despre ceea ce înseamnă să fii critic de film în România ne-a spus el însuși, în interviul de mai jos.  

Ce v-a făcut să alegeți Facultatea de jurnalism?

Aoleu, ce m-ai aruncat direct în trecutul tot mai îndepărtat! Eu sunt din Moinești, Bacău și eram în liceu la profilul Mate-Info. Un profil care mie nu prea îmi plăcea, adică îmi plăcuse matematica în generală și mă pricepeam așa un pic… Am ales în liceu profilul acesta pentru că se vorbea că matematica e de viitor și s-a dovedit că așa e: acum cei care sunt IT-ști sunt căutați și au job-uri bune.

Însă, la un moment dat, prin clasa a X-a, mi-am dat seama că nu-mi place informatica, că nu-i pentru mine și a început să mă prindă tot mai mult povestea cu cititul. Din clasa a XI-a mergeam cu materiile de profil înainte, dar nu mai eram așa tare atras de ele, deoarece pe mine mă atrăgea tot mai tare să citesc, încă nu mă atrăgeau filmele.

M-am gândit să schimb profilul și să merg la Filologie, dar totuși am rămas la Mate-Info. În clasa a XI-a am început să mă gândesc la ce facultate să merg. Eram destul de confuz, nu prea știam nici unde și nici ce să aleg. Inițial mă gândisem la economie, apoi mi-a venit ideea cu jurnalismul pentru că citeam destul de mult. Citeam presă sportivă, eram microbist la vremea aceea și citeam ziarele de sport. Nu mai țin minte dacă asta se întâmpla înainte să mă decid eu cu jurnalismul sau nu, dar urmăream și emisiuni de televiziune culturale, emisiuni de interviuri, iar până la urmă am zis: „Ok, asta e ceea ce vreau să fac: să dau la jurnalism”. Am optat pentru Timișoara, fiindcă aveam un unchi care locuia într-o localitate din județul Timiș, așa că știam că am un sprijin acolo, ca să încep.         

Am început să mă interesez ce se dă la admitere la Timișoara, primisem o carte de la el care era ghidul de admitere, unde erau recomandări precum să citesc presa, erau trecute titluri de reviste. Atunci am început să cumpăr revistele 22 și Dilema Veche, în condițiile în care la mine în oraș veneau numai vreo două-trei numere. În plus, cumpăram zilnic câte un ziar Evenimentul zilei, care pe vremea aceea era foarte bun. Toată treaba asta se întâmpla undeva pe la sfârșitul clasei a XI-a, chiar a XII-a, și am știut că la Jurnalism vreau să dau, iar toată perioada de până în Bacalaureat m-am pregătit pentru admiterea la Timișoara.

Era foarte interesant, am avut un profesor de română care îmi dădea feedback pe niște compuneri pe care le scriam, deoarece eu așa credeam că se va cere la examenul de admitere.
A fost o decizie venită inițial dintr-o confuzie. Trebuie să alegi și nu știi ce să alegi la vârsta aia, dar cred că era cumva latentă în mine dorința asta de a face jurnalism. Cum am spus, citeam presă sportivă și urmăream diferite emisiuni, iar asta cred că a fost un fel de conștientizare că asta ar putea fi zona care mă interesa.

De ce ați ales jurnalismul de opinie sau de „birou” în detrimentul jurnalismului de teren?

Bună întrebare! Eu am început cu jurnalismul de teren. Nu era jurnalism cultural, era jurnalism de actualitate. Între anul 3 și anul 4 de facultate am primit împreună cu mai mulți colegi invitația de a face practică la ziarul Agenda zilei. În Timișoara aveam un profesor care e un cunoscut jurnalist și scriitor, Lucian-Vasile Szabo, de la el am primit invitația, și am mers cu câțiva colegi acolo peste vară.
Când a început anul 4, eu am rămas în redacție să lucrez pentru publicație, doar că eram pe eveniment: incendii, accidente, procese la tribunal. Iar pe departamentul acesta mai eram cu o colegă care avea experiență, Codruța. Așa am început, am lucrat cam până la jumătatea ultimului an universitar, iar motivul pentru care m-am oprit a fost că trebuia să-mi pregătesc licența.

Deci am început cu jurnalismul de teren, dar cochetam și cu jurnalismul de opinie, pentru că mai trimiteam scrisori sau opinii scurte la rubrica de gen pe care o avea Dilema Veche. Era o pagină pentru cititori în care publicau mici opinii. Știu că am scris despre Festivalul Filmului European la un moment dat: am mers acolo și am scris un articol despre ediția aceea de festival. Articolul a fost apoi publicat în Revista Orizont, avându-l ca profesor de literatură engleză și americană pe Mircea Mihăieș, care conducea revista.
În timpul facultății am devenit cinefil, atunci m-am „îmbolnăvit” de cinema. Erau niște cinecluburi la care mergeam, unul la care vorbea Marian Rădulescu, librăria Joc secund, care nu mai există, celălalt era la Casa Studenților, duminica. Așa m-a prins „microbul” ăsta cu filmele și cumva cred că tot atunci am început să mă gândesc că e fain să scrii despre filme, și, cum ziceam, am avut aceste încercări pe care le-am menționat cu Revista Orizont. Dar în tot acest timp am amestecat jurnalismul de teren cu jurnalismul de opinie, deci trebuia să decid ce fac mai departe.

Nu era nimic interesant la Timișoara, plus că am vrut să văd cum e Bucureștiul și am decis să fac masterul la FJSC. Aici mi-am ales fix zona aceasta a jurnalismului tematic, concentrat pe jurnalismul cultural, după care mi-am făcut lucrarea de master pe felul în care presa culturală a reflectat apariția noului val din cinematografia română. În acest timp am continuat și să lucrez ca jurnalist. Adică eu sunt jurnalist de „birou”, dar și jurnalist de politică externă la Agerpress: acesta este job-ul meu din 2009 și nu fac teren decât cu rare ocazii. Uneori merg la conferințe sau diverse acțiuni, dar în general e muncă de birou, de editare, de traducere din surse străine și în paralel cu asta, din timpul facultății, scriu și despre filme, lucru care a devenit tot mai serios pe măsura trecerii anilor. Cumva e un amestec între cele două tipuri de jurnalism.

Cum ați ajuns să scrieți cronică de film?

Cum ziceam, au fost aceste încercări încă din timpul facultății. Am început pur și simplu, vedeam filme și simțeam nevoia să le înțeleg mai bine, iar ca să le înțeleg mai bine, mi se părea că trebuie să scriu despre ele. Era un mod de a mă gândi la ele și de a împărtăși, poate inconștient, și cu alții, gândurile mele despre filme.

Am început să scriu la Marele ecran, care este un blog din Timișoara făcut de doi prieteni. Acum, din păcate, nu prea mai este activ, dar atunci scriam destul de mult mici texte de opinie, mici cronici despre filme, mici relatări, câte un mic interviu. La un moment dat mi-am făcut și eu un blog al meu, pe atunci era chestia asta cu blogurile. Multă lume avea blog, era o chestie de mai mulți ani înainte să încep și eu să-mi fac. Al meu se numea Filmele mareșalului, cred că mai există pe Google când dai search, și îmi scriam acolo părerile.

M-am mutat la București din 2008. Făceam jurnalism și în timpul meu liber scriam despre filme, mergeam la filme, la festivaluri ca spectator. Am publicat pe Marele ecran, pe blogul meu și prin cineva am primit invitația să scriu despre filme la site-ul acesta de cultură care există și acum, Ziarul Metropolis, să preiau rubrica de cinema a revistei. Așa am început să scriu mai serios.

Cronică am scris mereu autodidact și semi-amator, nu am studiat UNATC, nu am făcut filmologie aici. Pur și simplu am scris, bine sau rău, din punctul meu de vedere, nu prea bine că nu sunt niciodată mulțumit, dar așa am început. Între timp au mai apărut tot felul de alte lucruri, am intrat în zona de festivaluri, dar continui să scriu și acum în Ziarul Metropolis.

Puteți detalia de ce ați ales să scrieți această rubrică pentru Ziarul Metropolis?

Pentru că mi s-a oferit șansa, în primul rând, printr-un blogger anonim – nu știe aproape nimeni cine e și din păcate nu mai scrie pe pagina lui. El avea un blog foarte interesant de cinema și m-a recomandat la colegul meu, Dan Boicea, care a creat acest ziar de cultură online. Dan m-a invitat și am început să scriu pentru că îmi plăcea. Cumva am început să intru în lumea asta: primeam invitații la proiecțiile de presă, vedeam filmele, scriam despre ele și m-a prins „microbul” ăsta.

Dar nu era o chestie conștientă, nu știu de ce o făceam. Pur și simplu îmi oferea o plăcere să scriu despre filmele astea, să distribui ce scriu. Simțeam că poate mă ajută pe mine să înțeleg mai bine un film, pentru că îmi face foarte mare plăcere să văd filme și văd foarte multe filme. Cumva vine firesc dorința de a scrie despre unele dintre ele. În momentul în care te pui și scrii despre un film, îți dai seama că procesul acesta de a te gândi la el te ajută să ajungi la niște lucruri la care nu ai ajunge dacă doar l-ai vedea și poate te-ai gândi puțin la el, apoi ai discuta cu cineva mai departe. Am văzut că funcționează lucrul acesta. La început eram colaborator neplătit, mai târziu am semnat și un contract. Faptul că veneau niște bani pentru ce scriam mi se părea că e și mai bine, așa că am continuat să scriu.

Nu e o chestie foarte rațională. Pur și simplu mi se pare că făcea parte din modul meu de a-mi exprima pasiunea pentru cinema. Faptul că și scriam despre unele filme îmi dădea o senzație că înțeleg mai mult. Primele vizionări ale unor filme celebre, dar cumva mai dificile, cum ar fi cele de Antonioni, Kieslowski sau von Trier erau niște mici șocuri. Îmi plăceau foarte tare, mă fascinau, dar la început mi s-au părut foarte greu de înțeles. Iar atunci a apărut cumva și dorința mea de a vedea filme, ca mai apoi de a scrie despre ele. Consider în continuare că asta poate să facă o scriere a unei cronici de film.

Care sunt criteriile pe care le urmați atunci când redactați o cronică a unui film?

Aici sunt mai multe poziții despre cum ar trebui să arate o cronică de film. Există școala franceză, pe de-o parte, a felului de a scrie cronici de film în care contează foarte mult stilul, în care contează felul în care arată, în care e scrisă cronica, poate și puțin literaturizat, dar care are și un soi de expresie a personalității celui care scrie.

Și există stilul anglo-saxon, puțin mai calculat, mai rece, mai argumentat prin detalii, care nu este așa de expansiv și spectaculos. Cumva există această separare pe care am resimțit-o și eu, dar care, desigur, nu e foarte rigidă. Ea poate să varieze de la un autor la altul.

Pentru mine e important, în primul rând, să nu povestești filmul – acesta e un lucru pe care eu îl evit pe cât posibil, iar lucrurile care sunt necesare a fi incluse în text despre ce se întâmplă în filmul respectiv trebuie distilate pe parcursul textului astfel încât cel care citește să nu aibă senzația că a primit un spoiler sau că i s-a stricat plăcerea de a descoperi singur filmul. Dar în același timp trebuie să te folosești de aceste lucruri mai concrete legate de un element sau altul din firul narativ pentru a-ți putea justifica și argumenta anumite opinii și sentințe.

E nevoie de un echilibru, adică să nu dai nici foarte mult, dar nici să nu dai nimic. Îmi e și mie foarte greu uneori pentru că eu nu scriu cronici foarte mari, iar atunci nu intru foarte mult în detalii când vine vorba de analiza filmului. Lucru pe care uneori îl resimt ca pe o lipsă pentru că argumentul acesta în care folosești foarte multe lucruri din ceea ce e în film ajută la a-ți construi demonstrația, dar eu nu fac asta. Pe de-o parte regret, pe de altă parte cred că cronica poate să aibă și un spirit mai lejer, mai relaxat, chiar dacă uneori dă verdicte insuficient argumentate. Nu văd în asta o problemă atât de mare.

Legat de ce ar trebui sau nu ar trebui să includă o cronică, pe cât posibil e important ca textul să fie cât de cât interesant, adică să nu fie un text plictisitor sau foarte arid, ori greu de înțeles. Să fie, dacă e posibil, puțin jucăuș, dar în același timp să fie atent și la filmul respectiv, să dea niște verdicte. Dar întotdeauna mi s-a părut că verdictele trebuie să fie echilibrate, să nu simplifici foarte mult lucrurile și să distrugi un film doar de dragul de a o face, sau să-l lauzi excesiv. Mi se pare că trebuie găsit un echilibru aici. Acesta este un alt lucru de care încerc să țin cont când scriu.

Din ce unghi începe abordarea critică?

Aici nu ai cum să eviți pe deplin subiectivitatea inerentă, dar eu încerc să o țin cât mai mult sub control. E important să privești filmul respectiv în convenția și după intențiile pe care intuiești tu că le-a avut regizorul. Adică să-l judeci după logica pe care el ți-o propune, nu după ceea ce ți-ai dori tu să vezi, iar atunci trebuie să judeci filmul în paradigma asta și abia în felul acesta poți să tragi concluzia la final: dacă e un film care a reușit ce și-a propus sau părea că și-a propus, ori nu a reușit din punctul tău de vedere.

Cumva acesta este unghiul meu de abordare. Dacă mă uit la o comedie de public, cum se tot discută acum în cazul cinematografiei române, nu o să o judec în raport cu un film de festival, ca mai apoi să spun că aș vrea să văd un film de festival, că nu e bun pentru că nu e film de festival sau că nu e un film de artă. Eu mă uit la filmul ăla comercial, la filmul ăla popular, și îl judec în raport cu ceea ce cred eu că un film comercial ar trebui să fie pentru a fi bun, pentru a fi reușit. Aici intervine bineînțeles experiența, lecturile citite și filmele văzute anterior.

Abia atunci mi se pare că e o discuție interesantă, pentru că sunt filme populare comerciale bune și sunt filme populare comerciale proaste, la fel cum sunt filme de festival sau de autor, ori de artă, bune și proaste. Lucru pe care nu l-am învățat de la început pentru că nu am trecut printr-o școală de film, cinefilia mea formându-se în special cu aceste filme de autor.

Vedeam foarte multe filme și atunci cumva universul meu cinefil nu lăsa să pătrundă în el încercări din acestea care veneau dintr-o zonă de cinema mai populară. Abia după aceea am înțeles eu că de fapt cinemaul e tot ce înseamnă film și că nu există ierarhii de genul că dacă e film de artă, automat e mai bun decât un film popular, nu!

Găsești lucruri extrem de valoroase și importante și în filme populare, și în filme comerciale, la fel cum găsești lucruri proaste, neinteresante, repetitive, plictisitoare în filme de artă. Dar asta nu am știut de la început, a venit pe parcurs.
          

Din 2015 sunteți selecționer al Competiției Festivalului de Film „Ceau, Cinema!” din Timișoara. Ce luați în considerare atunci când selectați un film?

Noi chiar anul acesta sărbătorim 10 ani de „Ceau, Cinema!”. Am început ca selecționer al competiției, apoi, împreună cu colegul meu Lucian Mircu, selectam și gândeam tot programul, inclusiv celelalte secțiuni.

Referindu-mă strict la competiție, în primul rând, sunt câteva criterii tehnice în sensul în care competiția e dedicată filmelor făcute de cineaști din țările care au minorități tradiționale în regiunea Banatului, fiind aproape 20 de țări, în special din Europa Centrală și de Est. Atunci mă focusez doar pe aceste țări, văd filme din aceste țări.

De vreo doi-trei ani gândesc competiția și în jurul unei teme. Anul trecut am avut tema „libertate”, asta pentru că am văzut filme care discutau tema aceasta în diverse forme și am ales cele șase filme care intră în competiție în consecință. Anul acesta tema este „migrația” și am ales șase filme care abordează într-un fel sau altul tangențial sau direct acest subiect.

Cumva, contează și tema, dar nu îmi stabilesc o temă și văd filmele în funcție de asta. Ci văd filme și în funcție de ce identific eu în filme construiesc competiția și gândesc tema. Dar dincolo de aspectele acestea tehnice, mă gândesc și la public. Trebuie să știm publicul festivalului, trebuie să știm spațiul unde proiectăm și atunci ne gândim cum ar funcționa un film. Ar prinde filmul acesta la public sau nu ar prinde? Pentru că mie poate să îmi placă, dar publicul poate să nu reacționeze în felul în care mă gândeam eu că ar reacționa.

Aici e un pariu, e un risc, pentru că niciodată nu știi, dar eu nu cred că un festival trebuie să se plieze total sau într-o măsură covârșitoare pe așteptările publicului. Pentru că un festival trebuie, cred eu, să și cultive gustul publicului sau să și surprindă, să aducă lucruri cu care spectatorii poate nu sunt obișnuiți să intre în contact.

În epoca asta a platformelor, în care filmele arată mai mult sau mai puțin la fel, a aduce niște titluri care s-ar putea să-i surprindă pe cei care le văd e un lucru pe care îmi place să-l fac. Atunci mă gândesc și la asta: „Ok, cum ar reacționa publicul la filmul respectiv?”. Dar în același timp, filmul acesta îmi place foarte tare și vreau să-l arăt publicului pentru a-l provoca sau pentru a-l face să se gândească puțin altfel la cinema, sau pentru a-i da o altă perspectivă.

Nu sunt niște criterii foarte stabile și foarte solide. Ține foarte mult și de gustul meu, de subiectivitatea mea, pentru că, inevitabil, gustul fiecărui director artistic joacă un rol important, dar în același timp ține și de specificul festivalului, de curajul tău de a propune publicului un lucru altfel. Încerc să combin toate aceste elemente și în felul acesta rezultă o competiție, o selecție.

Sigur că depinde foarte mult și de oferta dintr-un an, pentru că inevitabil vezi filmele care au fost făcute și au apărut, iar atunci ești limitat la ceea ce poți să selectezi. Și toate aceste variabile dau într-un final selecția pe care o vede publicul.

Criterii foarte stricte nu sunt, dar dacă sunt filme care mă surprind, dacă mi se pare că sunt filme care au un aer proaspăt și care nu urmăresc niște rețete uzate și bătătorite, dacă nu le simt că sunt false, oportuniste, atunci mă interesează. Vreau să mă surprindă și pe mine și dacă simt acest lucru, am încredere că vor surprinde și publicul.

Se poate trăi doar din a fi autor de cronică de film?

Nu, nu se poate trăi. La noi, cel puțin, eu nu știu persoane care să trăiască doar din asta. Doar din cronici de film nu se poate trăi. Tocmai ce spuneam că eu lucrez ca jurnalist, iar faptul că scriu despre filme vine suplimentar și e totodată și un venit suplimentar, dar din care nu aș putea trăi.

Aici sunt mai multe aspecte. Sunt oameni care sunt în mediul universitar, sunt profesori, cum e poate cel mai cunoscut și cu siguranță cel mai bun critic de film de la noi: Andrei Gorzo. Era profesor și scria cronici, acum face asta mai rar, dar scria cronică săptămânală în Dilema Veche, iar în paralel era cadru didactic universitar. Alți oameni lucrează poate la un institut de cercetare, sau poate lucrează ca altceva. Știu colegi care sunt copywriteri sau lucrează în alte domenii complet diferite și scriu și cronică de film, dar nu trăiesc din asta.

În cazurile fericite, lucrezi pentru festivaluri, faci curatoriat pentru festivaluri și automat scrii despre filme. Treaba asta nu era întâlnită acum câțiva ani, dar acum apare tot mai des și probabil că în acest fel ai putea să trăiești făcând doar asta. Dar și asta cred că este o situație precară, incertă uneori, că dacă se întâmplă să vină o pandemie sau să se oprească un festival, ori o publicație, lucrul acesta te dă foarte tare peste cap.

Din fericire, faptul că eu am acest job de jurnalist îmi oferă o stabilitate și îmi dă o siguranță și o libertate de a-mi alege proiectele în care mă implic. Dacă ar fi să renunț la job-ul pe care îl am, probabil că aș putea în momentul ăsta să trăiesc, dar nu doar din scris și din colaborările mele. Ar trebui să cumulez toate proiectele în care sunt implicat, mă refer aici la curatoriatul pentru festivaluri, la a face Q&A-uri pentru diverse evenimente, la a fi implicat în tot felul de programe de educație cinematografică sau alte tipuri de programe.

Mi-ar fi foarte greu și mi-ar fi teamă să fac asta pentru că aș fi dependent doar de lucrul acesta. E un context acum care nu e favorabil nici jurnalismului cultural și nici jurnalismului de film. Așadar, în România cred e imposibil să trăiești doar din cronică de film.

Eu am început făcând-o ca un hobby care s-a transformat într-un job care presupune colaborări. La revistele la care scriu, Films in frame și Ziarul Metropolis, eu sunt colaborator, adică sunt plătit pe articole. Nu aș putea să trăiesc din asta, e exclus. Așa că este un amestec: este și hobby, dar a devenit cumva și un lucru serios. Scrisul a început ca o pasiune și a devenit o sursă de venit. Cronicile de film și interviurile pe care le-am făcut m-au adus în lumea asta, astfel încât toate proiectele în care am fost implicat au venit ca urmare a faptului că am scris și că m-am implicat.

Sursă fotografii: arhiva personală a lui Ionuţ Mareş


Cel mai important eveniment cinematografic al anului are loc săptămâna aceasta în Timișoara: a zecea ediție a Festivalului Ceau, Cinema!. Filme, întâlniri cu actori/regizori/producători și multă lubeniță vă așteaptă în mai multe locații din oraș!

Author

Distribuie:

Articole recente:

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!