Poveștile, gândurile și impresiile absolvenților PFC

Minunata viață de student…

E perioada în care trăiești fiecare moment la o intensitate uriașă. Pășești spre necunoscut, începi să îți croiești un drum, te izbești de obstacole, le depășești, întâlnești oameni temporari, înveți lecții importante, faci legături, creezi conexiuni. Alegi. Ai totul sau nimic.

Râzi, plângi, te stresezi, obosești. Te simți extenuat. Simți adrenalină. Suspans. Extaz. Fiori. Amăgire. Frică. Presiune. Și o iei de la capăt mereu. Simți tot ce se poate simți. Și nu te saturi. Mai faci și un master, doctorat…

Retrospectivă

Când am început facultatea, nu știam la ce să mă aștept. Auzeam fel și fel de povești despre studenție, că vor avea loc multe schimbări. Că va fi cea mai tare perioadă din viața mea. (Și chiar a fost, pe cât s-a putut.) M-am urcat în barcă și am pornit în larg. Dar eram foarte entuziasmată de ce va urma. Neașteptatul și imprevizibilul și-au făcut apariția.

Mi-am spus că o să mă bucur de fiecare clipă, că o să profit de fiecare moment și că nu o să mă grăbesc. Să iau totul așa cum vine. M-am implicat în proiecte, am acumulat puțină experiență și m-am distrat. Nu știam ce se întâmplă cu viața noastră pe atunci, ce va urma. Dar ne-am prins noi până la urmă.

Din trei ani de facultate, jumătate i-am petrecut acasă. De la amfiteatre pline de studenți, săli de curs, canapele, cămin, terase, am trecut la cursuri, seminare și practică online. Sesiune online. Ore în șir petrecute în fața unui ecran, a unei camere video și vorbind printr-un microfon. La început pare interesant, până te trezești că nu mai știi cât e ceasul sau dacă e zi afară. Am primit un knokdown care s-a transformat în lockdown. Ne-a schimbat puțin planurile. Poate puțin mai mult. Și abia începusem să gustăm mai bine din studenție.

Dar să vedem partea bună a lucrurilor. Nu mai era nevoie să ne pregătim sau să stăm o oră în oglindă pentru cursul de la 8 dimineața. Nici nu ne mai interesa că arătam ca după război. Te trezeai înainte cu 5 minute, aprindeai computerul sau telefonul și erai prezent. Nu fizic, poate nici cu gândul, dar erai acolo. Mai ațipeai și te trezea profesorul care îți striga numele de ceva timp. Sau spamul de mesaje făcut de colegi pe grup. Mai luai o mică gustare, mai lăsai câinele în locul tău la cursuri, găteai, mai te plimbai până în centru, mai făceai un duș între timp, săreai cu parașuta, conduceai un avion. Ne-am adaptat situației.

După toate acestea, ne-am trezit în ultimul an, la capăt de linie, cu o licență de făcut. Mai și iunie au fost lunile de foc. Dacă poți să înveți pentru un examen înainte cu câteva ore să îl dai, poți să faci și o licență înainte cu o lună de predare. Sau o săptămână. Depinde de timpul, nervii și neuronii fiecăruia. (Aici intervin și ceva super-puteri pe care trebuie să le deții.) Dar am depășit momentul remarcabil.

Ce ne spunem la final?

Totuși, a fost haos peste tot. După trei ani trecuți în viteză n-am fost siguri că o să avem absolvire, pentru că ultimii ani i-am trăit în incertitudine. Am depins de capriciile unui virus. Nu s-a lăsat prea ușor. Am așteptat festivitatea, pentru că am meritat-o. Până la urmă, suntem generația de sacrificiu sau 50-50 cum mi-a spus și o colegă (vedeți mai jos).

Înainte să plec spre ceremonie, am privit în oglindă. M-am văzut îmbrăcată cu robă și tocă. Am zâmbit. Nu mi-a venit să cred că a sosit acel moment. A fost emoționant.

Mi-a lipsit conexiunea directă cu colegii. Mi-au lipsit discuțiile față-n față, îmbrățișările, glumele. Am revăzut fețe cunoscute. Ne-am îmbrățișat. Și ne-am așezat pe scaune, așteptând să se strige catalogul, pentru ultima dată. Am urcat pe scenă și îmi simțeam pulsul cum face maraton în piept. Am privit spre mulțime. Cu ochii în lacrimi (de fericire), cu diploma în mâinile tremurânde, mi-am dat seama că atunci mi-am îndeplinit încă un vis. M-am simțit mândră. A fost o realizare. Pentru că a fost greu, dar nu imposibil.

În acea zi, ne-am privit unii pe ceilalți și ne-am dat seama cât de mult ne-am schimbat. Ne-am maturizat. Ne-am (re)descoperit. Am depus un jurmământ. Am dat pagina. Începem un nou capitol.

Îi las și pe ei să vă spună mai multe despre această experiență. Le dau legătura:

Ionuț Mateș – Relații internaționale și studii europene/șef de promoție PFC

Timpul fuge în fiecare zi și nu se mai întoarce, de aceea îl putem numi un inamic letal al planurilor noastre cotidiene. Colții presiunii exercitate de cele 24 de ore ne determină adesea să ne propunem multe puncte în agenda personală, dar la final vom constata că am manageriat deficitar această resursă prețioasă. Aș putea să mă opresc aici, exclamând că ritmul derulării evenimentelor din viața mea m-a făcut să nu realizez trecerea fulgerătoare, asemeni unui TGV care „calcă totul în picioare”, a anilor de studenție petrecuți la PFC.

Primele trei semestre încărcate cu examene, cursuri, proiecte, sesiuni, activități extrașcolare interactive, dar mai ales consolidarea relațiilor interumane din cadrul grupului, au marcat calendarul firesc al parcursului educațional. În dreptul meu, pot afirma ipoteza potrivit căreia nu sesizăm în mod conștient și voluntar cât de mult apreciem o ființă, un obiect, o realizare, până în clipa iminentei despărțiri.

Șocul generat de izbucnirea și expansiunea cu velocitate a epidemiei a știrbit din farmecul experienței unice de student. Dorința arzătoare exprimată ori de câte ori aveam ocazia era că abia aștept să se sfârșească această corvoadă, convingându-mă că sistemul de învățământ românesc nu poate transpune politicile educaționale ale unor țări mai înstărite în privința educației de la distanță. Am încercat să mențin standardele integrității în timpul sesiunilor, acordând atenție evaluărilor sumative pe care trebuia să le susțin. Acasă nu m-am putut bucura de liniștea și de avantajele colectivului de prieteni, fiind nevoit să migrez înapoi de unde am plecat, să mă întorc în satul natal. Numele localitatății Grădinari reflectă munca tuturor cetățenilor, iar părinții mei nu fac excepție, ocupându-se cu o afacere de familie, fiind legumicultori în timpul liber. Când aveam o fereastă, vă dați seama unde mă puteați găsi – în solar.

În luna februarie, când am pornit la drum către amfiteatru pentru a susține un examen, am observat la un avizier un anunț al unui ONG care căuta studenți și nu numai doritori să ofere asistență de tutorat și meditație cetățenilor străini care doreau să aplice pentru obținerea cetățeniei române. Am dat curs acestei invitații, reușind să pregătesc cursanți prin intermediul videoconferințelor. M-am simțit bine știind că am ajutat pe cineva să promoveze dificila probă susținută la București, fiind un succes pentru mine. Această victorie m-a ajutat să iau o decizie privitoare la cariera mea, gândindu-mă să mă angajez în învățământul preuniversitar după terminarea facultății, mai ales pentru că am frecventat cursurile Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic. Se pare că nu mi-am irosit timpul cu aceste întâlniri individuale, redescoperindu-mi aptitudinile și atitudinile necesare actului de predare.

Efortul depus în acești trei ani a meritat, având ocazia să particip la un show televizat de cultură generală („Câștigă România!”, TVR 2, ediția din 19 aprilie 2021), gazda emisiunii fiind nimeni altul decât timișoreanul Virgil Ianțu.

S-au scurs ultimele luni petrecute în calitate de student la UVT, am trecut cu brio prin examenul de licență și am așteptat ziua ceremoniei de absolvire fără prea mari emoții. Nu mă așteptam să primesc onorata distincție de reprezentant al facultății la momentul acordării acelor trofee din partea universității, deoarece nu m-am considerat niciodată cel mai cel, mai presus decât ceilalți și am preferat să îmi văd de lungul nasului. Am învățat să plâng alături de cei ce plâng și să mă bucur împreună cu aceia care râd. Emoțiile nu m-au copleșit, însă m-a marcat revederea colegilor după mai bine de un an de distanțare fizică. „Vreau integritate ca să fiu corect în toate!” este ținta și țelul meu în viitoarele locuri în care voi ajunge.

Snejana Vodă – Comunicare și relații publice

Studenția în pandemie a fost o perioadă interesantă; de la faptul că am revenit acasă și nu am mai stat la cămin, până la faptul că nu mi-am mai văzut colegii față în față pentru un an și jumătate. Am simțit că pe noi, cei de la comunicare, ne-a apropiat mai mult perioada aceasta: mesajele de pe WhatsApp nu mai erau doar despre examene, am început să ne urăm „La mulți ani!” unii altora, să avem glume „de interior” și să vorbim până târziu.  La ore ne distram și mai tare. Dacă vedeam că cineva începe să râdă era clar că în secunda următoare toate camerele se vor stinge pentru că râdeam cu toții.

Când ne-am reîntâlnit la festivitatea de absolvire a fost ca și cum nimic nu se schimbase, cu toate că am trecut prin schimbări: „parcă colega asta avea părul mai lung înainte” sau „parcă colegul ăsta nu avea aparat dentar”. Încă nu realizez că facultatea este gata și că de acum fiecare e pe drumul lui. Aș mai vrea să intru din nou în amfiteatrul A03 la opt dimineața și să văd că nu sunt singura studentă obosită. Aș mai vrea să beau o cafea cu 2,5 lei de la tonomat și chiar mi-aș dori să mai stau la coada de la lift către etajul 5.

Daniel Simina – Jurnalism

Unii spun că a fost mai grea, alții că a fost mai ușoară. Mă refer la perioada didactică din ultimul an și jumătate, care a stat sub tutela pandemiei și implicit a învățământului online. Această perioadă a fost diferită. A fost ceva nou, o provocare. La început a fost greu; pentru a mă menține OK din punct de vedere mental, renunțam să intru la toate cursurile. În caz, contrar riscam să stau aproape zilnic în fața laptopului peste 6 ore în care să fiu atent, să acumulez informație și eventual să fiu interactiv. Lucru cu care nu eram deloc obișnuit – și chiar dacă aș fi fost, nu știu cât de mental-healthy ar fi fost.

Totuși, m-am obișnuit cu ideea și conceptul și am reușit cu succes să absolv și să promovez licența. Pot să spun că această ultimă parte a fost pe cât de grea pe atât de frumoasă!

Anca-Rebeca Peca – Publicitate

Facultatea a fost primul moment în care mi-am luat viața în propriile mâini și în care am început să am tot mai multă încredere în ideile mele. Marele avantaj al experienței universitare nu e neapărat faptul că îți oferă oportunități „de-a gata”, ci că îți oferă un spațiu în care să poți să ți le creezi singur. Examen oral la un curs oarecare? Șansă de a-mi exersa vorbitul în public. Lipsa unui training pentru prezentarea licenței? Pot să-l organizez eu. Proiect cu un scurtmetraj? Momentul să-mi depășesc frica de interviuri.

Totul se schimbă când realizezi că facultatea nu e o obligație, că miza nu sunt notele sau să treci. Miza e să faci lucruri faine și să te dezvolți. Nu mai ești elevul speriat din ultima bancă, ești adult și asta e viața reală. Profii nu mai sunt personajul negativ care strică distracția în pauză sau „inamicii” care te prind când copiezi, ci sunt colegi de breaslă cu mai multă experiență. M-am bucurat că m-au tratat ca pe un egal și ca pe un partener demn de discuție. Conversațiile pe care le-am avut cu unii dintre ei au fost life-changing.

Deși experiența online nu a fost deloc pe gustul meu, m-am încăpățânat să scot lucruri bune și anul III a fost de departe cel mai productiv pentru mine. În acest caz, nu a contat schimbarea mediului, cât a contat schimbarea mentalității. Ziua absolvirii a fost încununarea tuturor experiențelor din timpul studenției. La ceremonie a fost prezent omul care m-a încurajat, acum doi ani, sa țin discursuri, deși eu nici nu puteam să mă uit în ochii lui de timidă ce eram. Foarte emoționant tot momentul. Să nu mai zic de mama, care a plâns încontinuu. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învățat e că facultatea și viața au foarte multe de oferit celui care își face simțită prezența.

Filip Stanca – Relații internaționale și studii europene

Au fost trei ani plini de surprize și am reușit să mă adaptez super rapid. Am cunoscut o grămadă de persoane deosebite, dar totul s-a cam dărâmat odată cu pandemia. Ultimul an și jumătate a fost unul dificil din punct de vedere relațional, dar mult mai lejer din privința facultății. Finalul a fost unul frumos și emoționant. Stresul de dinaintea licenței, emoțiile de la absolvire și nerăbdarea de a-mi vedea din nou colegii după mai bine de un an și jumătate au fost cele mai intense momente.

Erika Iszlai – Jurnalism

Aceşti trei ani de facultate au trecut mult prea repede. Parcă nici nu m-am bucurat suficient de ei, dar nici situația nu ne-a permis. Mă bucur că în primul an am profitat totuşi de această perioadă şi am legat prietenii atât de faine. Da, Oana şi Mădă, la voi mă refer. Partenerele de paste, Mc sau de sesiuni de shopping. Am trecut şi prin prima sesiune împreună, dar şi prin prepararea primei tarte cu lime.

Chiar dacă a trecut totul în online şi la început îmi era super greu să mă concentrez, nu a fost chiar atât de rău. M-am mutat înapoi în Uricani şi am apucat să mă bucur de noua mea cameră, fiind proaspăt mutați aici. Am stat mai mult cu ai mei – ne jucam remmy sau monopoly – dar am avut timp să scriu mai mult şi să-mi caut subiecte. Orele erau pe Meet sau Zoom, aplicații pe care am început să le folosesc şi pentru interviurile mele. Am făcut şi ore sport cu camera pornită. Noroc cu internetul am reuşit să păstrez legătura cu fetele şi colegii şi parcă nu ne-a fost aşa de greu. Am încercat să văd partea bună, deşi de multe ori simţeam că explodez.

Ultimul an (anul III), sincer, cred că a zburat şi m-am trezit cu licența dată şi deja la absolvire. Emoții. Fericire. Puțină tristețe. A fost un mix de sentimente. Era momentul nostru, iar pe mulți i-am văzut pentru prima dată după declanşarea pandemiei. Noroc că sunt obsedată să fac poze, cam cu atât rămân. Dar le admir ori de câte ori am ocazia.

Am emoţii pentru ce va fi pe viitor. Dar, dacă am învățat ceva din tot acest timp este să nu-mi mai planific viața, ci să las totul să se întâmple natural.

Lăcrimioara Grad – Administrație publică

Am petrecut ultimul an și jumătate de studenție în pandemie, an în care totul a fost exclusiv online. A fost anul în care mi-am dat seama că viața de student este începutul vieții „de om mare” pe care noi n-am reușit să-l parcurgem cum ne-am fi dorit și cum ar fi fost normal. A fost anul în care am învățat că lucrurile mici contează cel mai mult, cum ar fi cafeaua de la Vineri 15 cu colegii, pauzele dintre cursuri unde ne împărțeam mâncarea, dar mai ales emoțiile dinainte unui examen. Cred că pentru mine a fost anul în care am realizat că viața nu stă în loc pentru nimeni și că trece indiferent de situație.

Cel mai bun lucru cu care am rămas din timpul pandemiei este dorința de a descoperi lumea, de a cerceta și a cunoaște lucruri fără teamă și fără să mai stau pe gânduri. Pentru că nu știi niciodată ce ți-a pregătit viața.

Absolvirea facultății a fost cel mai intens și mai sincer sentiment pe care l-am simțit în ultimul an. A fost o emoție care a cuprins bucuria, părerea de rău, frustrarea, supărarea, dezamăgirea, dar și entuziasmul și fericirea. A fost emoția care a descris toate stările pe care le-am trăit într-un an și jumătate de studentie în pandemie. Abia în ziua absolvirii, când ne-am revăzut cu toții și am văzut centrul plin de zâmbete sincere și pline de dor, am avut curajul să spun că mi-am început viața de om mare și într-adevăr, a fost unul dintre cele mai frumoase începuturi de-ale mele!

Melisa Stoica – Filosofie

Încep cu o mărturisire: îmi place să cred că totul se întâmplă cu un motiv. Nu cred asta pentru a mă consola când lucrurile încep să meargă mai puțin bine în jurul meu, ci pentru că toată perioada studenției mi-a demonstrat acest lucru. Pentru mine nu a însemnat cluburi, pub-uri, viața de cămin sau mai știu eu ce. Perioada aceia a fost egală cu acea mână de oameni „împestrițați” cu care am împărțit notițe de curs, bârfe, răzvrătiri, glume, restanțe și cafele. Mai ales cafele. Nici nu îmi amintesc primele examene, dar îmi amintesc cum ne așteptam unii pe alții pe hol pentru a merge la „umbreluțe” și pentru a face haz de necaz.

Totul era așa cum trebuia să fie: facultate și viața de student în afara ei. Ce putea să se întâmple? O pademie globală putea să se întâmple! Dintr-odată m-am trezit acasă. Singură. Cu un laptop în față și toți colegii mei puși în niște iconițe fără imagine, doar cu o inițială. Nu am băgat în seamă. Credeam că trece vara și reluăm totul de unde am rămas. Eram liniștită trăind cu impresia asta. Dar, am rămas tot online, iar între mine și prietenii mei s-a pus inevitabil o distanță, o tensiune, o răceală… Eram sătui de telefoane, fapt pentru care apelurile și mesajele între noi aveau strict caracter informativ. Viețile fiecăruia aveau un făgaș diferit (relativ). Cafelele au dispărut. Ce a fost mai frumos se terminase, iar noi ne-am trezit dezorientați într-o situație în care nu știam cum vom face față. A trecut un an și jumătate cu acea dezorientare și distanțare. Facultatea se schimbase drastic și vorba lui Marin Preda: „Timpul nu mai avea răbdare.”.

M-am trezit într-o zi, ca oricare alta, că am absolvit. Și eu și colegii mei. Ne-am felicitat prin mesaje, dar se simțea lipsa unei îmbrățișări și ale unor zâmbete de mândrie că am reușit. Mă aflam în Piața Libertății cu toca pe cap și îmbrăcată cu roba. La un moment dat, întorsesem privirea și am zărit un cap cu o mare de păr roșcat și creț cu aceeași ținută. Era una dintre colegele mele. M-a zărit și ea. Am alergat una spre cealaltă și ne-am strâns tare în brațe de parcă a trecut războiul peste noi. Ne priveam și zămbeam și atât. Ce să ne mai spunem? Ea se schimbase, eu la fel. Nu mai eram cum ne-am lăsat ultima dată la universitate. Absolvisem, totuși. Dar în ce fel…

Dacă e ceva ce m-a învățat facultatea online e că trebuie să pun preț pe oameni. Și pe mine. Există oameni care, numai prin amintirea lucrurilor trăite împreună, te dezvoltă și te fac un om mai bun pentru tine. Secretul e doar să recunoaștem că avem nevoie de oameni, iar pentru asta, trebuie să învățăm să îi alegem pe cei mai minunați. Pentru că există și sunt mulți. Doar să știi unde să îi cauți. Unii dintre acei oameni minuați sunt colegii mei de facultate.

Teodora Chera – Științe politice

Studenția în perioada pandemică a fost un oarecare plus pentru mine. Fiind o persoană introvertită, m-a ajutat mult faptul că am petrecut un an și jumătate online. Am reușit să-mi controlez emoțiile și, în acelasi timp, să diminuez cât mai mult cu putință existența lor. Am prins curaj și, totodată, a crescut și încrederea în mine și în lucrurile pe care le aveam de făcut. Am învățat să gestionez situațiile mult mai bine, să am încredere în lucrurile pe care le spuneam și doream să le demonstrez, nefiindu-mi teamă că cineva poate face comentarii răutăcioase la ceea ce aveam eu de zis în amfiteatru.

Am făcut parte din generația 50-50, dacă o pot numi așa. Chiar dacă la început părea că totul o să revină din nou la normalitate, acest lucru nu s-a întâmplat atât de repede, finalul făcându-și simțită prezența. Emoțiile absolvirii, dar și cele ale susținerii licenței au fost foarte mari. Totuși, făcând parte din această generație, am reușit să trec cu brio peste aceste momente frumoase și puțin stresante.

Chiar dacă la început am menționat că e vorba doar despre studenții PFC, nu era cu putință să nu adaug și următoarele gânduri venite din partea unei persoane care, pe parcurs, a ajuns să facă parte și din familia PFC.

Maria Țica – FEAA

Studenția este un adevărat amalgam de sentimente! Trăiești fiecare clipă la intensitate maximă. E vremea schimbărilor, a noilor prietenii și aventurii. Deși situația globală a adus nenumărate provocări, eu m-am bucurat în continuare de acești ani frumoși și am încercat să creez din fiecare clipă o amintire deosebită.

Absolvirea a încununat minunat cei trei ani, cu toate momentele de fericire și de tristețe, deznădejde și speranță. În acea zi, a plouat, dar știu sigur că a plouat și cu multe zâmbete, îmbrățișări și încurajări pentru viitor!

Și astfel s-au scurs anii studenției. Nu avem de ce să îi regretăm. Sau să ne întristăm acum. Mai avem de trăit și de văzut multe de aici încolo. A fost frumos cât a durat, palpitant pe parcurs și unic în ansamblu. Am trecut printr-o pandemie. Suntem mai puternici și mai pregătiți pentru ce urmează. Nu ne mai oprește nimic.

Ce ne spunem la final? Presimt că viitorul arată promițător de BINE.