fbpx

Doamna Dalloway: Până la urmă, ce e mintea în comparație cu inima?

Lorena Păcurar
Lorena Păcurar
FotoJet

Unii oameni sunt greu de citit. Sau așa ne dau ei impresia. Câteodată, îi întorci pe toate părțile și tot îți este greu să îi descifrezi. Își ascund atât de bine poveștile, trăirile, sentimentele, încât ai impresia că nu simt nimic. Că nu au nimic de spus. Pentru a-i descoperi, trebuie doar să nu-i judeci și să petreci timp cu ei. Să le oferi timp să iasă la suprafață singuri. La fel se întâmplă și cu cărțile. Nu le poți judeca doar după o copertă și nu poți afla ce ascund filele de hârtie la doar o simplă răsfoire. 

Scrierile Virginei Woolf reușesc să transcendă legile timpului și ale memoriei, coborând în adâncurile minții, jucându-se puțin cu ea și scoțând la suprafață cele mai ascunse secrete. Woolf, considerată unul dintre cei mai importanți autori moderniști ai secolului XX, reprezintă și una dintre marile voci ale literaturii feministe. „Sunt singura femeie, din Anglia, liberă să scriu ceea ce îmi place.”, a scris Virginia Woolf în jurnalul ei în 1925, anul în care a publicat al patrulea roman Doamna Dalloway (eng. Mrs Dalloway) –  care se petrece într-o singură zi de iunie, din 1923.

Acesta reprezintă un studiu detaliat al personajelor sale principale. Intră în conștiința subiecților săi și creează un efect psihologic puternic. În comparație cu influențele sale, Marcel Proust, James Joyce și D.H. Lawrance, Virginia este ușor lipsită de obscuritatea masculină. Totuși, Doamna Dalloway depășește limita clemenței ilustrată în scrierile sale (de exemplu Spre far, Orlando, O cameră separată), făurind o viziune profundă și statornică a nebuniei și o pătrundere străpungătoare în adâncurile ei. Astfel, romanul abordează natura timpului din experiența personală prin împletirea mai multor povești, în special pe cea a Clarissei Dalloway, în timp ce se pregătește și găzduiește o petrecere, respectiv pe cea a veteranului de război afectat mental, Septimus Warren Smith

Pe măsură ce se desfășoară ziua Clarissei Dalloway, o englezoiacă de clasă superioară și soție de parlamentar, descoperim depresia severă de care aceasta suferă (un subiect familiar lui Woolf) și un trecut tulburat și ascuns, plin de iubiri confuze și amăgiri. La fel de tulburat este cel de-al doilea personaj-cheie al romanului, Septimus Smith

Situațiile personajelor sunt tratate cu considerație. Pe măsură ce îl descoperim pe Septimus și deteriorarea sa, observăm croirea unui portret sustras din experiențele lui Woolf. Auzim vocile sănătății și nebuniei care concurează una împotriva celeilalte. Autoarea tratează conștiința nebunului ca pe ceva special și valoros în sine. Ceva care contribuie la construcția romanului său. Personajul Clarissa a prins viață încă din primul roman al autoarei, Călătorie în larg (The Voyage Out), precum și în cinci dintre nuvelele ei.

Pe măsură ce parcurgi pagină cu pagină, te afunzi într-o melancolie generală și te simți singur, la fel ca personajul omonim, aproape că te cuprinde complet o frică venită din neant, o frică de tot ce are de oferit lumea exterioară. Această stare este o reflectare a gândurilor multor personaje, a căilor pe care le iau, a alegerilor pe care le fac, dar care ajută la modelarea ființei pe care o întruchipează. Analogia cu marea, cu valurile sale, poate reflecta lucrurile pe care nu le putem controla, care sunt la fel de neîmblânzite precum gândurile pe care le avem.

Stilul Virginiei este intrinsec, e reprezentat de un „flux de conștiință”, influențat în special de opera Ulise a lui James Joyce, unul din marile romane de o singură zi. Ea aduce trecutul, prezentul și viitorul împreună și consemnează – gând cu gând, clipă cu clipă – senzația vieții în sine. Permite cititorilor să pătrundă în abisurile personajelor sale. Proza sa abundă în expresivitate. Alternanța între omniprezența în descriere și monologul interior și indirect poate deveni ușor derutantă. Woolf diminuează diferența dintre vorbirea directă și cea indirectă pe tot parcursul romanului. Stilul său este despicat, agitat. Deși, există o continuitate între pasajele care par a fi rupte și lipite la un loc apoi.

Unul dintre pasajele mele preferate din acest roman rămâne, fără doar și poate, momentul în care Clarissa își repară rochia pentru petrecere.

„Pacea coborî asupra ei, calmul, împăcarea, în timp ce acul, trăgând regulat mătasea până la domoala ei oprire, strângea cutele verzi una lângă alta și le unea, foarte lin, cu talia rochiei. Tot așa într-o zi de vară valurile se adună, se înalţă, cumpănindu-se, și cad; Nu te mai teme, spune inima. Nu te mai teme, spune inima, încredinţându-și povara vreunei mări care suspină solidar pentru toate tristeţile; și reia, începe, adună, lasă să cadă. Și trupul singur ascultă albina care trece; valul care se sparge…”

Îmi place asocierea pliurilor rochiei cu valurile oceanului, felul în care valurile vin și colectează gândurile negative, cu inima care nu opune rezistență. Îmi place calmul emanat și temerile care sunt acoperite și spălate de aceste valuri. Semnalul de rupere a valului te eliberează de frica purtată în inimă. Natura este linișitită, nu e tulburată și nici Clarissa nu se simte pierdută pe mare. Se predă naturii. E relaxată. E liberă din nou.

Cred că în scrierea acestui roman, Woolf și-a găsit vocea și a reușit să și-o perfecționeze ulterior. Astfel, a reușit în scrierile sale să dezvolte personaje dinamice, care exprimă convingător realitățile existenței. Aceasta s-a luptat de-a lungul vieții cu crize de boli mintale, iar personajul Clarissa poate fi văzut drept unul autobiografic.

Coincidență sau nu chiar, câțiva ani mai târziu, mai exact în 1998, novelistul Michael Cunningham a publicat romanul Ore (The Hours), titlul original de lucru pe care Virginia Woolf l-a folosit pentru Doamna Dalloway. Cartea privește trei generații de femei afectate de romanul clasic Doamna Dalloway. Cunningham a câștigat cu el Premiul Pulitzer din 1999 pentru ficțiune.

Înainte de propria sinucidere, Virginia Woolf avea să transforme peisajul literar englez pentru totdeauna. Marele roman al său face ca o zi de pregătiri de petrecere să devină o ruletă a dragostei pierdute, a alegerilor de viață și a bolilor mintale. La final, ne face și pe noi să ne întrebăm ce e mintea în comparație cu inima? Ce e groaza aceasta? Ce e acest extaz?

Share:

Share on facebook
Facebook
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn

Articole recente

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!