Studenții de la Jurnalism ai Universității de Vest din Timișoara au luat parte recent la evenimentul ,,Romanian Diaspora”. De la corespondent de război, la profesoară a Universității Lumière, Dana Popescu Jourdy a fost invitată pentru a dezbate subiecte pe tema ,,Războiul și media: Ce facem și ce spunem ? – Din experiența unui corespondent de război”. 

Dana Popescu Jourdy este jurnalistă cu experiență și una dintre puținele femei din România care a avut curajul să preia rolul de corespondent de război. A absolvit Facultatea de Litere din București, în anul 1990, şi ulterior a fost angajată la Radio România Actualităţi. S-a angajat într-o perioadă în care radioul se transforma dintr-o instituție de propagandă într-o adevărată instituție de presă.

La doar 26 de ani, Dana a fost aleasă să plece pentru prima dată pe front la Belgrad și să facă primele transmisiuni. Propunerea a fost acceptată imediat, fără să știe ce o aștepta acolo. Experiența urma să devină una dintre cele mai importante din viața ei.

De-al lungul celor 10 ani de activitate pe post de corespondent de război, a acoperit toate războaiele din Iugoslavia. S-a confruntat cu o realitate dură și a descoperit adevărata față a războiului și a valorilor umane. După 10 ani a făcut un master în Științe ale Comunicării și a început să practice meseria de profesor la Universitatea din Lyon.

Ce v-a determinat să acceptați propunerea de a fi corespondent pe front?

Eram la început de drum în cariera de jurnalist. Nu știam care sunt dificultățile unui ziarist de război, dar am văzut totul ca pe o oportunitate. Povestea este legată și de o istorie de familie, pentru că tata a fost participant în ultima parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul era oarecum prezent în familia noastră, dar fără să fi vorbit vreodată despre acea perioadă. Cred că am acceptat să mă duc acolo ca să înțeleg mai bine ce trăise tata în timpul experienței lui de război.

Cum a fost prima experință?

Abia terminasem facultatea, iar prima experință a însemnat și prima mea ieșire din țară, pe vremea când acest lucru era destul de dificil. Mi-a fost teamă să nu fiu la înălțimea așteptărilor. Când am ajuns în Belgrad și am început să văd războiul a fost o reacție de teamă, dar poate mai mult față de ceea ce pot eu să fac cu micile mele experiențe și cunoștințe.

Ați întâmpinat dificultăți? Dacă da, care au fost acelea?

Una dintre dificultăți era legată de deplasări în teren, pentru că era destul de dificil și de periculos. Pe de altă parte, șeful de la radio îmi interzicea să mă duc dacă nu era o întâlnire organizată de centrul de presă internațional. Cu toate acestea, tot îmi doream să mă duc și am acceptat niște riscuri pe care nu ar fi trebuit să le fac.

O altă dificultate a fost cea legată de cunoștințele mele. Nefăcând școala de jurnalism, aveam tot timpul senzația că nu am competențele necesare sau chiar și tehnic vorbind. Prima dată când am făcut un interviu, am uitat să deschid microfonul și a trebuit să povestesc totul cu propriile cuvinte.

Care a fost cea mai neplăcută amintire a dumneavoastră?

Este vorba despre o decizie pe care trebuia să o iau legată de ceea ce puteam și ceea ce nu puteam să spun. Ei bine, am ajuns într-un sat bombardat unde casele erau distruse și oamenii alergau în toate părțile. Printre ei, am observat o femeie care plângea din cauza faptului că bebelușul ei a rămas în casă. Mi-am dat seama imediat de tragedia situației, iar în momentul acela m-am întrebat ce să fac. L-am sunat pe șeful meu și  mi-a spus exact ceea ce gândeam: să rețin tot ce s-a întâmplat, ca mai apoi să fac o poveste.

Dacă ar fi să dați timpul înapoi, v-ați întoarce la vechea meserie?

Da, fără niciun fel de dubiu.