Totul a început în clasa a VI-a. Nu îmi aduc exact aminte persoana care a dat startul acestor răutăți, dar ce știu este că a urmat un efect de turmă, până în punctul în care aproape fiecare persoană avea câte ceva de spus la adresa mea. De la glume legate de vestimentație, greutate, până la jigniri. Toate aceste lucruri au avut un impact major asupra mea. Unele se întâmplau chiar sub nasul profesorilor, fapt ce m-a făcut să nu mai sper la un ajutor din partea cuiva.
Sunt doar câteva exemple care fac parte din experiența mea cu fenomenul de bullying. Mulți dintre elevii care sunt agresați preferă să lupte singuri cu abuzul, fie el psihic sau fizic. Bullying-ul este un subiect extrem de serios și complicat, dar care nu este tratat cu atâta seriozitate pe cât ar trebui. Statisticile arată că 9 din 10 cazuri de bullying se petrec la școală. Cine este însă responsabil de aceste „accidente nefericite”, dacă le putem numi astfel? Școala închide ochii în fața acestor evenimente. Sau cel puțin preferă să ignore cazurile care nu par atât de importante, cele care nu lasă urme vizibile.
Când eram în clasa a VI-a, profesoara de fizică a asistat la un set de jigniri pe care le primeam de la colega din spatele meu, pe motiv că nu voiam să chiulesc de la ultima oră. Reacția ei a fost să mă privească parcă cu milă și să îmi zâmbească trist. Nu a ripostat. A trecut cu vederea. De parcă situația nu era destul de importantă încât să merite atenția unui profesor.
Acesta este unul dintre cazuri, însă lista este mult mai lungă. Există elevi care trăiesc constant într-o frică acută. Cea mai întâlnită fiind frica de a merge efectiv la școală. Fie că vorbim despre violență fizică sau verbală, ambele lasă urme îngrozitoare asupra celui agresat. Poate că urmele nu sunt vizibile imediat, însă pe viitor acestea pot avea consecințe devastatoare asupra stimei de sine și asupra percepției propriei persoane.
Fiecare trăiește diferit aceste întâmplări, dar pot da exemplul meu. Mai exact, cum am ajuns să nu mai am aproape deloc încredere în mine. Până în clasa a V-a, totul a fost în regulă. Poate și datorită faptului că toți eram încă mici și răutățile nu erau principala ocupație a niciunuia dintre noi.

Lucrurile au început să se schimbe începând cu clasa a VI-a. Cumva, simțeam că toată ura pe care colegii mei o aveau era îndreptată spre mine. Aveau ceva de spus despre aproape orice: despre modul în care mă îmbrăcam – căci era inadmisibil ca un copil de nici doisprezece ani să poarte bluze roz, cu personaje din desene; despre greutatea mea, care era sub normele cunoscute și implementate de societate, iar acest lucru îi transforma automat în medici, dându-le voie să își dea cu părerea despre „boala” de care sufeream, fiind atât de slabă. Nu erau cele mai potrivite lucruri de spus unui copil, însă nimănui nu îi păsa de consecințele pe care aceste acțiuni urmau să le lase asupra mea.
Ușor, ușor, am început să mă simt din ce în ce mai rău în corpul meu. Din cauza jignirilor, am început să evit să îmi fac poze sau să le postez pe rețele de socializare. Poate părea banal, însă acest lucru m-a condus către dispute cu mama mea, care îmi reproșa faptul că „mă cred o persoană prea importantă pentru a face poze”. Adevărul era că uram felul în care arătam în fața camerei. Nu știam cum aș putea să le spun despre cum colegii de clasă m-au făcut să cred că sunt un om urât din toate punctele de vedere. Nici nu suspectau nimic, pentru că păream un copil fericit, cu note bune la școală. Deci, faptul că nu voiam să fac poze era în totalitate vina mea. Tata lucra până seara, deci nu a fost atât de implicat în acest subiect, însă mama a continuat să îmi reproșeze aceste lucruri mult timp de atunci, fără să știe motivele care mă făcuseră să ajung până în acel punct.
Nu aveam prieteni cărora să le povestesc prin ce treceam, iar ideea de a le spune părinților mă îngrozea. Deja îmi imaginam: le voi spune părinților, iar aceștia vor merge la școală. Vor vorbi cu diriginta și cu restul colegilor. Ar fi părut o rezolvare destul de ușoară a problemei. Dar știam că nu va fi așa. Dacă ar fi mers la școală, lucrurile s-ar fi înrăutățit, iar colegii ar mai fi adăugat încă un lucru la lista cu glume: le spuneam părinților despre aceste glume „inofensive”. Îi și auzeam. „Ce, ești în clasa a II-a ca să le spui tot ce faci?”. Prin astfel de situații – unele chiar și mai rele – trec zilnic o mulțime de copii și adolescenți. Frica de a le spune altora ce simt îi face să se închidă în ei și să cadă victime depresiei și anxietății, iar de aici apar și alte probleme.
Generala a fost perioada în care respectul meu de sine a scăzut aproape complet. Abia în clasa a VIII-a începusem să îmi fac prieteni în clasă, dar ironia este că am ajuns să îmi petrec timpul exact cu persoanele care mă jigniseră. Am ales să îi iert, însă chiar dacă aparent trecusem peste, toate acele jigniri îmi rămăseseră întipărite pe creier. Odată cu liceul, am început să mă schimb și să nu le mai permit oamenilor să mă trateze astfel. Au mai existat, în primul an de liceu, mici scandaluri pe tema chiulului, dar le răspundeam înapoi și totul se calma. După clasa a X-a făceam parte din alt colectiv, format din persoane puțin mai mature și mai înțelegătoare.
Pot spune că eu am reprezentat un caz fericit, care a reușit să treacă, cel puțin parțial, peste traumele provocate de bullying. A fost un proces lung, la care au luat parte și persoanele din jurul meu. Cu toate că nici în timpul liceului nu am avut mulți prieteni, m-am înconjurat de oameni care m-au făcut să realizez că nu eram persoana pe care colegii din generală o descriau. Chiar m-a ajutat faptul că, atunci când nu mă simțeam bine, aveam persoane la care puteam să mă descarc și care mă ascultau. Acum, sunt mai împăcată cu stima de sine, cu toate că nu este la nivelul la care mi-aș dori, însă lucrez la acest lucru. Adevărata problemă rămâne la cei ce nu au avut tăria necesară pentru a da uitare acestor agresiuni.
Mulți dintre cei agresați devin la un moment dat agresori. Și eu am agresat și nu sunt mândră de acest lucru. În mare parte din cauza dorinței de a fi integrat și de a nu mai fi ținta tuturor jignirilor. Pentru a muta atenția asupra altcuiva și nu asupra mea, am început să fac glume – fie legate de vestimentația altor colegi, fie despre modul în care se comportau. Însă, îmi alegeam țintele cu atenție. Mă axam asupra celor de care colegii mei râdeau deja, pentru a le arăta că împărtășesc cumva aceleași gânduri ca ei. Dar, nu a fost un comportament pe termen lung, fiindcă nu mi-aș fi iertat niciodată acest lucru.
Totuși, bullying-ul rămâne, în continuare, un subiect ce nu primește atenția pe care ar merita-o, fiind în același timp cel mai sigur mod de a distruge respectul de sine. Nu cred că va putea fi vreodată oprit în totalitate. Cred, însă, că este nevoie de o schimbare de comportament din partea tuturor: de la elevi, profesori, până la părinți. Comunicarea cu copilul este cheia. Fie că este agresat sau agresor, acesta trebuie învățat de mic copil despre consecințele pe care o glumă, aparent banală, o are asupra cuiva. Cuvintele chiar dor.
Pot fi, de asemenea, derulate campanii pentru a-i face pe oameni să fie conștienți de gravitatea acestor întâmplări. Vom ajunge să fim înconjurați de oameni plini de insecurități. Oameni care, în cele din urmă, vor ceda. E important să acționăm. Să nu trecem cu vederea. Să vorbim.