Gelu nu este un cioban oarecare. Gelu, într-un univers paralel, ar fi fost star de cinema sau poate chiar un rockstar. Mereu l-am asemănat cu un rebel. Tatuat pe brațe și cu părul lung, Gelu nu e imaginea stereotipică a unui cioban mioritic.
Gelu nu este un om mare. E zvelt, nu foarte înalt și cu părul negru. Chiar dacă are peste 60 de ani, Gelu e un rebel: își vopsește părul și îl lasă să crească până îi acoperă un pic urechile – eu îi spun că e în stilul dacic. Are fața țuguiată, la fel și buzele; probabil de la cât frig a îndurat. Ochii îi sunt mici și negri, îndesați bine în cap, doar nasul e mare – poate pentru că iubește poveștile și ce ar mai fi poveștile fără un pic de exagerare sau minciună. Ar fi banale.
Fiul lui Beșa, Nică Beșa cum i se mai spunea, Gelu a crescut într-o familie normală de ciobani dintr-un sat de munte, aflat la hotarele dintre Ardeal și Banat. Despre tatăl său, Nică, s-a spus că a fost unul dintre cei mai mari vânători din sat. Cu toate astea, Gelu nu i-a urmat pașii și a avut în plan să aibă o stână a lui. Lucru care s-a întâmplat târziu în viață, când a ajuns să fie al doilea cel mai tare cioban din sat.

Cu o voce răgușită de la tutun îmi spunea: „Vino, țucă-l moșu! Hai să pringem oaia ta!”. Era nemaipomenit de bucuros când mergeam cu bunicul meu la stână și stăteam acolo câte două săptămâni până făceam brânza de la oile noastre. Era bucuros că mai există copii interesați de ciobănie, de stilul ăsta de viață.
Pentru mine, era o întreagă aventură toată excursia. Eram în mijlocul sălbăticiei, înconjurat doar de oi, câini și ciobani bătrâni. Seara, la foc, după ce veneau toate oile și după ce le mulgeau, ne strângeam cu toții în colibă la povești.
Sub clar de lună, la văpaia focului, poveștile lor prindeau viață și parcă fiecare se întrecea să spună povestea cea mai tare, cea mai înfricoșătoare sau mai amuzantă. Sticla de răchie era și ea nelipsită, la fel ca țigările făcute din ziar – mergea din mână în mână și alimenta poveștiile. Punctul culminant era atunci când mămăliga era gata și ne puneam cu toții la masă: eu, tata Ion, Gelu, Puiu, Bujor și Toma – o ceată de eroi dintr-un basm.
După ce închideam ochii, imaginația îmi zburda la vrăjitoarele și strigoii de care amintiră. Simțurile îmi erau atât de ascuțite că puteam să aud și cea mai mică crenguță rupându-se în pădure. Era ceva ireal. Vântul adia printre găurile de la colibă și întărâta focul, clopotele oilor și cântul greierilor transformau noaptea într-o dimensiune a visării.
Fiecare ieșea în evidență cu câte ceva, dar Gelu avea un fel unic de a povesti. Uneori părea atât de absurd ce spune, dar patima și convingerea din ochii lui și felul în care gesticula te făceau să crezi orice. Era viclean, dar nu în modul negativ. Mereu era pus pe șotii. Ascundea cizmele cuiva sau făcea vreun banc pe seama ta. Era comic, sprințar ca un spiriduș.
Cu timpul, după ce am trecut de o anumită vârstă, poveștile au început să aibă alte tente: sexuale, politice, serioase. Nu se mai ascundeau de inocența mea – precizez că am fost la oi cu bunicul meu în fiecare an, până la 18 ani.
Toți din trupă păreau să îmbătrânească, doar Gelu era neschimbat – sufulcat la mâini mai mereu, cu o curea lată de păcurar peste șale, boata într-o mână și toporelul în alta, pălăria pe-o parte ca șmecherii și mersul acela pedant de mafiot de New York.
Gelu este cu siguranță un caracter. Dar peste toată această imagine, Gelu e un luptător. Nu a fost angajat niciodată și a reușit să-și întrețină nevasta și cei trei copii doar din urma oilor. Fie vară sau iarnă, nu a fost an în care să nu-l aud că le vinde. Dar nu putea, nu îl lăsa inima, pentru că dacă vindea oile se vindea pe el, își vindea identitatea.

Pentru mine, Gelu este ultimul cioban autentic, un fel de Moromete al zilelor noastre. Brânza pe care o face este 100% naturală, iar oile lui sunt hrănite doar cu fân și otavă.
În ultimii ani, eu cu tatăl meu l-am ajutat la coasă, i-am cosit fân și ei au trebuit doar să-l strângă. Niciodată nu a cerut nimic de la cineva pe gratis. A trăit și încă trăiește o viață simplă, o viață de cioban plecat mai mereu de acasă cu oile.

De asemenea, el este foarte respectat de către vânătorii din sat. Fiind mereu prin pădure, este la curent cu tot ce mișcă. E o sursă foarte bună pentru ponturi. În trecut, Gelu mai avea probleme cu poliția, pentru că făcea vânătoare ilegală cu câinii. Mie niciodată nu mi s-a părut ceva ilegal în acest lucru și cred că este una dintre cele mai pure forme de vânătoare – unde atât vânatul cât și vânătorul au șanse egale.
El nu are pușcă. Tot ce folosea era un topor și câini bine dresați. În fond, câinii erau principalul motiv pentru care avea probleme, sub pretextul că erau violenți și îi luau de la el.
Pe Gelu o să-l găsiți și astăzi în Luncaniul de Sus. Întrebați de Jderu sau de Beșălău și o să-l găsiți – asta dacă mai aveți pe cine să întrebați, pentru că în Luncaniul De Sus mai trăiesc doar 9 persoane!
Poate ați auzit de el și de la emisiunea Izolați în România, unde s-a prezentat onorabil.