fbpx

Cum arată jurnalismul 2.0?

Anitta Pelin
Anitta Pelin
grafica 2

Ultimul an ne-a făcut să ne dăm seama de cum suntem cu adevărat. Am avut mai mult timp cu noi, ne-am îndepărtat de lucrurile toxice și am pus în aplicare ce ne doream de mult. Poate nu doar în ultimul an, jurnalismul a început să se transforme, să ofere conținut de calitate, de către acei jurnaliști care încă țin la principiile lor. Acest jurnalism care a fost vital în perioada care a trecut, care e vital acum. În continuare, vă prezentăm poveștile platformelor Nature Talks și Cultura la dubă și a jurnalistelor din spatele lor. 

E cool să vorbești despre natură! 

Teodora Iacob este președintele Asociației Nature Talks, un ONG care își propune să facă educație de mediu în România. Spune despre ea că e o persoană serioasă, conștiincioasă, care chiar își dorește să schimbe ceva în jurul ei. „În general, sunt o fire optimistă, încerc să găsesc mereu soluții la situațiile care îmi ies în cale. Mai sunt și momente de slăbiciune, când am senzația că nu o mai scot la capăt cu nimic, dar imediat îmi revin”.

A învățat de la părinți și bunici să fie un om corect, să muncească pentru ceea ce își dorește, să îi respecte pe cei din jur, să aibă mereu credință în Dumnezeu și să nu se dea bătută. După aceste principii își ghidează viața. În ultimul timp încearcă să își găsească bucuria în lucrurile mici, cum ar fi savuratul cafelei pe îndelete dimineața sau să mănânce prăjitura ei favorită. Crede că nevoia de a savura cafeaua provine din perioada în care era reporter, când orice „masă” se servea în mașină, în drum spre o filmare sau pe trotuarul unei instituții.  

Marile bucurii sunt „atunci când ne reîntâlnim cu familia, cu prietenii la o masă și când îmi dau seama că Dumnezeu m-a binecuvântat cu oameni minunați în viața mea”. Crede că ne luăm cu activitățile de zi cu zi și uităm de multe ori ce contează, însă important e să ne aducem aminte mereu. Pe lângă familie și prieteni, spune că trăiește „o poveste de dragoste foarte frumoasă alături de un bărbat care este, așa cum îmi place mie să îi spun, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat”.

Primul ei job în lumea jurnalismului a fost la Digi24. A fost în practică acolo timp de o lună, iar vestea angajării a venit chiar în ziua în care a susținut lucrarea de licență la Facultatea de Jurnalism de la Universitatea din București. „În liceu am urmat un profil uman, filologie-intensiv engleză și nu eram decisă în clasa a XII-a ce să fac mai departe. Tata mi-a spus că aș fi foarte potrivită la jurnalism și că acolo ar trebui să merg și a avut dreptate”.

Digi24 a fost pentru ea o adevărată școală. Știa să facă lucrurile „după manual”, fiind proaspăt ieșită din băncile facultății, dar crede că nu aveau nici o legătură cu ce însemna în realitate o televiziune de știri. „Am vrut mereu să învăț mai mult, să fiu mai bună și am adunat foarte multe cunoștințe care îmi folosesc și acum”. Un moment la care se bucură că a participat este venirea Papei Francisc în România. „Alături de colegii mei am realizat o campanie dedicată acestui eveniment și am avut șansa să cunosc oameni deosebiți și să aflu lucruri noi”. Anul trecut a realizat o campanie despre poluare, care i-a deschis și mai mult apetitul spre lumea mediului. 

„Dar, și mai important, la Digi 24 mi-am cunoscut jumătatea, deci am rămas cu cel mai frumos cadou. :)”

Și-a dorit foarte mult o schimbare. „Toată lumea crede că cine lucrează ca reporter nu are două zile care seamănă între ele, că totul e nou și nu există monotonie. Pe de-o parte așa e, pentru că mereu abordezi alt subiect cu alți oameni, însă la un moment dat mecanismul în sine de a realiza un reportaj poate deveni o rutină”. Crede că decizia de a pleca de la Digi24 a fost legată și de pandemie și de faptul că aceasta a devenit subiectul principal al televiziunilor de știri. „Am simțit că trebuie să fac mai mult în altă direcție și am spus să merg după instinct. A fost o despărțire firească”. Echipa de la Digi știa despre ideea ei și au susținut-o. Chiar în ziua în care și-a dat demisia, a realizat și primul material pentru site-ul naturetalks.ro, „deci nu am avut timp să stau pe gânduri!

Iar povestea nu a putut să evolueze altfel decât frumos. „Vorbeam foarte mult cu Adi (jumătatea mea de la Digi ☺) despre faptul că vreau să schimb ceva. Inițial, ne-a venit ideea să facem conferințe de mediu pe temele momentului, să punem la aceeași masă autorități, antreprenori, reprezentanți ai societății civile, studenți și să vedem care sunt percepțiile asupra anumitor probleme legate de natură”. 

Nu au renunțat la idee, însă din cauza faptului că asociația a fost înființată în plină pandemie, i-a făcut să amâne conferințele. Așa le-a venit și ideea numelui, „ne-am gândit că natura poate vorbi cu ajutorul nostru, am vrut să fim noi o voce a ei”.  Două luni mai târziu aveau deja asociația înființată. A fost un proces lung și anevoios, spune Teodora, la un moment dat au crezut că nu mai izbutesc, dar au reușit. 

De când au început proiectul, și-au propus să le ofere oamenilor cât mai multe informații despre mediu și să îi facă să înțeleagă anumite fenomene. „Credem că doar în baza unor informații corecte și explicate cum trebuie, putem să ne schimbăm și comportamentul”. Primul lor proiect este chiar platforma naturetalks.ro, unde sunt publicate interviuri cu oameni cheie din acest domeniu, arată date din cele mai recente studii europene și, de curând, au început și un vlog. Prin clipuri încearcă să împărtășească gânduri despre mediu, sfaturi și tot ce crede ea că poate fi util pentru cei care vor să facă un gest cât de mic pentru natură. 

În cele trei luni de la înființare a finanțat site-ul și cheltuielile asociației mai mult din fonduri proprii. „Este un pic complicat până spargi bariere, până când oamenii prind încredere și potențialii sponsori își dau seama că ce facem noi e un lucru serios. Avem încredere însă că ideile noastre de proiecte vor deveni realitate în acest an”. Le dă curaj faptul că oamenii care îi urmăresc le spun că e bine ce fac. Și a știut de la început că intră pe o nișă necunoscută pentru mulți. Crede că trăim vieți agitate și grija față de mediu nu își mai are loc în mintea noastră. Dar e încrezătoare că în timp acest lucru se poate schimba.

Momente frumoase sunt atunci când primește mesaje de la oameni, pentru că știe că inițiativa lor nu trece neobservată. Însă, „de departe, cel mai frumos moment a fost cel în care am aflat că în sfârșit am primit acordul de înființare al asociației. Pentru cine nu știe, este un parcurs foarte lung și complicat, cu dosare cu șină și cozi interminabile”.  

Am rugat-o să-mi spună cum vede jurnalismul din țara noastră și am întrebat-o dacă încurajează liceenii pasionați de acest domeniu să se îndrepte către această meserie. Crede că jurnalismul din România este împărțit acum între cei care încă mai luptă cu știrile false și verifică temeinic informațiile și cei care nu au nici o problemă să livreze știri pe jumătate adevărate. E greu să nu ții partea cuiva, să nu devii subiectiv sau partizan, dar e important că încă sunt televiziuni, site-uri și publicații care reușesc să prezinte informații de calitate. 

E o meserie care te responsabilizează. Eu mereu aveam în minte că cel care se uită la materialul meu chiar poate fi influențat și poate lua o decizia în urma vizionării reportajului meu. Dacă aș fi prezentat greșit sau subiectiv o informație, i-aș fi putut face rău fără să vreau. Îi încurajez în primul rând pe liceeni să meargă în practică, în vizită la o televiziune, să vorbească cu cei care fac acest lucru de ani de zile ca să înțeleagă exact lumea aceasta și apoi să decidă. E o meserie frumoasă, dar totodată foarte grea”.

Mi-a spus că elevii au nevoie de practică, atunci când am întrebat-o cum ar arăta, din punctul ei de vedere, o oră la clasă în legătură cu mediul. „Învățăm și așa foarte multă teorie în școală, dacă ar afla că se introduce în programă încă o oră, nu ar fi foarte fericiți. Dar dacă ora asta ar fi gândită într-un alt mod, cu experimente, cu filmulețe care să le explice un anumit fenomen, cu machete și alte materiale care să le stârnească interesul, care să îi pună și pe ei la treabă, eu cred că ar fi un succes”. Crede că doar prin educație se poate face ceva oriunde în lume, iar unele țări au reușit deja să crească elevi responsabili și interesați de mediu. 

Am terminat discuția cu un exercițiu de imaginație, provocând-o să se gândească ce ar schimba sau pe ce ar pune mai mult accent dacă ar fi în fruntea Ministerului Mediului. Mi-a spus că ar pune mai mult accent pe informare și educație. Ar face campanii la nivel național prin care să le spună oamenilor cât de gravă e situația în care ne aflăm și ce se va întâmpla. Nu le-ar spune „uitați ce aer toxic respirați”, ci „uitați ce vi se întâmplă dacă respirați acest aer, ce puteți face ca să nu rămâneți pe viață cu o bronșită cronică de exemplu, cum puteți contribui fiecare ca să avem un aer mai curat”.

Puteți găsi cele mai noi știri despre natură și idei pentru cum puteți contribui la salvarea mediului înconjurător pe site, facebook, instagram sau youtube

Scoatem cultura din dubă! 

Alexandra Tănăsescu este născută și crescută în București, „orașul pe care îl poți detesta și iubi în același timp și, cu siguranță, un loc care a contribuit mult la dezvoltarea mea”. A fost jurnalistă la PRO TV 12 ani, iar de peste un este fondatorul platformei culturaladuba.ro.

Spune că îi place să se plimbe pe străduțe cu case frumoase, îi dă liniște și o face să viseze că într-o zi poate va locui într-una. Iubește copiii pentru inocența, sinceritatea și râsul lor. Îi place să bea ceai negru cu lapte, în loc de cafea și îi place să bea prosecco când e soare afară. Are multe inele frumoase. Pe vremuri îi plăcea să se dea cu ruj roșu și să meargă la concerte, la teatru și la filme. Acum îi e dor de asta.

„Mă lupt să schimb ceva în pătrățelul meu. Sunt jurnalist și sunt fericită cu ceea ce fac”.

O bucură și nepoții ei gemeni, Clara și Tudor, pe care i-a și botezat și față de care a fost foarte apropiată. În curând vor împlini 6 ani și își petrec foarte mult timp împreună. „Mă bucură că iubitul meu, Sorin, are răbdare cu ei și i-a învățat să joace șah. Mă bucură că Tudor știe deja să citească, iar Clara să facă adunări și scăderi. Mă bucură când râd, când aleargă, când dansează sau stau liniștiți în pat și se uită la un film. Când îi văd pe ei fericiți sunt cea mai fericită”.

Însă îi e dor de concerte, de festivaluri, de ieșiri cu prietenii, „de plaja de la Sfântu Gheorghe și de mesele de la doamna Laura, la care stăm înghesuiți și mâncăm cot la cot cel mai bun pește. Îmi e dor să dansez până dimineața, să fac trasee pe munte și să ne oprim într-un luminiș, să mâncăm ouă fierte, pateu, parizer sau Snikers. Și lucrurile astea mă fac/făceau fericită”.

S-a angajat la PRO TV când de abia împlinise 20 de ani. „M-am dus la interviu la câteva zile după 1 Mai, aveam bronz de Vama Veche pe față și o codiță cu ațe colorate în păr. Clar, nu eram ce trebuia pentru tv. Hahahaha.” Și habar nu avea că o să rămână acolo 12 ani. 

A lucrat 6 ani ca reporter în redacția de sport a Știrilor PRO TV, iar apoi a fost reporter la secția Social. „Mi-a plăcut tot timpul munca de teren, cred că e cea mai frumoasă parte a acestei meserii”. A întâlnit foarte multe categorii de oameni, a călătorit prin toată Europa, a transmis de la cele mai importante evenimente și, „acum că mă gândesc, e o treime din viața mea acolo și îmi e absolut clar că fără experiența de la PRO nu aș fi fost ce sunt acum”.

Spune că dincolo de partea profesională, care se vede mai puțin, un astfel de loc devine ca o a doua familie. „De multe ori colegii de muncă știu mai bine decât părinții cum te simți, pe cine iubești, pe unde ai mai ieșit în oraș sau ce filme ai mai văzut. Și asta va rămâne în mine mereu, apropierea de oamenii de acolo. Am legat câteva prietenii de care mă bucur și acum și sunt sigură că vor rezista mult timp de acum încolo”.

De un an și jumătate a ales să meargă pe drumul ei, „un drum plin de riscuri, dar și de bucurie”. A fondat platforma Cultura la dubă, unde încearcă, alături de colegii ei, să promoveze importanța culturii pentru noi, ca oameni și ca națiune, prin știri, interviuri, reportaje sau anchete. De asemenea, trag și semnale de alarmă de fiecare dată când suntem invadați de impostori, corupți, incompetenți sau de oameni nepăsători care fac rău acestui domeniu.  

La PRO TV a trăit numeroase momente fericite, dar și unele de tristețe. A fost chiar la Roland Garros când Simona Halep a câștigat. „Dincolo de  astfel de exemple, bucuria pe care o ai când faci meseria se manifestă în fel și fel de feluri. Cele mai mari satisfacții le-am avut atunci când un material făcut de mine a reușit să schimbe ceva în bine în viața unui om sau în comunitate”.

Dintre cele negative, Colectiv rămâne cel mai trist eveniment despre care a fost nevoită să transmită. „S-a și văzut asta, de fiecare dată când am făcut live-uri de la Colectiv, aveam nod în gât și era teribil de greu să mă abțin să nu plâng vorbind despre părinții care și-au pierdut copiii sau despre cei care au intrat în Colectiv și nu au mai ieșit de acolo”. 

Decizia de a-și da demisia de la PRO TV a fost una dintre cele mai grele din viața ei. „Am plâns mult când mi-am îmbrățișat colegii la final, nu era vorba despre un job, ci despre o familie”. Se bucură că prieteniile au rămas totuși și dincolo de locul de muncă. 

După PRO TV a avut un an de experiență de comunicare la McCann PR și la Ipsos Digital, iar în paralel a început să construiască Cultura la dubă. „Proiectul a crescut mult mai repede și mai mult decât mă așteptam, astfel că am renunțat la job-ul din comunicare și m-am dedicat doar lui. Cred că a fost una dintre cele mai bune alegeri pe care le-am făcut”.

„Cultura la dubă” e un nume inspirat dintr-un eveniment nefericit de la protestele din ianuarie 2012, din Piața Universității, când un jandarm a reținut doi tineri care filmau abuzurile jandarmeriei și s-au prezentat ca fiind de la un site de cultură. Jandarmul le-a zis colegilor săi „Luați site-ul de cultură și băgați-l la dubă”. „De atunci, s-a născut această idee de cultura la dubă, fiindcă atitudinea acelui jandarm era, de fapt, simbolul modului în care cultura e tratată de autoritățile române. Și am vrut să creez un loc care să se numească așa, ironic, dar care să ajute la scoaterea culturii din dubă. E o metaforă. Noi zicem că prin materialele noastre #scoatemculturadinduba fiindcă îi acordăm atenția pe care o merită”.

Succesul și feedback-ul pozitiv nu s-au lăsat prea mult așteptate. „Sincer, succesul publicației m-a surprins și pe mine. Am descoperit că sunt foarte mulți oameni interesați de artă, dacă le-o prezinți pe înțelesul lor. Păstrând, însă, un nivel elevat. Am vrut să arăt că jurnalismul cultural poate fi și altfel decât limbajul de lemn care se așterne pe multe publicații de profil”.

Membri echipei Cultura la dubă sunt jurnaliști care scriu despre cultură, respectând valorile jurnalistice. „Nu suntem nici critici de film, nici critici de teatru. Încercăm să acoperim toate zonele de interes ale acestui domeniu, cât mai obiectiv”. Alexandra crede că a reușit să-și depășească propriile așteptări, dar crede că de acum încolo e loc să crească, având în vedere și responsabilitatea pe care o au: zeci de mii de oameni care îi citesc și care s-au obișnuit cu știrile lor. Feedback-ul este încurajator, „mi-a ridicat mereu moralul. Oamenii zic că era nevoie de așa ceva pe piață, că a devenit lectura lor zilnică sau că vor să scrie și ei la noi. Îmi e clar că suntem pe drumul bun”.

Momentan, platforma se finanțează din „pasiune și prietenii”. Parțial e adevărat, spune Alexandra, „fără prieteni nu aș fi ajuns aici”. Inițial, investiția a fost făcută din propriile ei venituri, nu câștiga nimic din site. Apoi prietenii au început să doneze, urmați de câțiva cititori pe care nu îi cunoștea. Dar nu e vorba despre sume mari. „Donațiile sunt mai mult pentru moral. Și le sunt extrem de recunoscătoare tuturor care au înțeles că avem nevoie de susținerea lor pentru a livra către public munca pe care o facem”.

În România nu este foarte dezvoltat acest obicei de a dona pentru jurnalism, dar speră să crească și la noi, așa cum e afară. În vara lui 2020 a câștigat și Bursa Alex. Leo Șerban, la TIFF, în valoare de 2500 de euro, care i-a salvat în acel moment. Au urmat apoi, pe lângă micile donații, câteva parteneriate plătite. „Aici este zona pe care putem crește mult, dar e nevoie ca și sectorul cultural să își reia activitatea. Eu am încredere că dacă am supraviețuit în primul an de existență, chiar în pandemie, sigur de anul ăsta va fi mai bine. Altfel, fiecare membru al echipei își câștigă existența din proiecte individuale, care nu au legătură cu site-ul. Și eu mai fac proiecte punctuale pe comunicare”.

Cele mai frumoase momente legate de Cultura la dubă sunt cele în care primește mailuri de la studente la jurnalism care își doresc să devină parte din echipă. „Câteva dintre ele sunt deja colaboratoare de bază. Mă impresionează fiindcă și eu am fost acolo, la FJSC, și știu cum e să trimiți mailuri redacțiilor pe care le apreciezi, în speranța că îți vor acorda o șansă. Și dacă am ajuns atât de aproape de tineri, înseamnă că ceea ce facem e fresh, ceea ce mă bucură”.

Legat de încurajarea liceenilor să se îndrepte spre jurnalism crede că e important ca ei să știe cât de pasionați sunt și ce înțeleg prin acest domeniu. Pe cei care își imaginează că vor fi direct prezentatori, nu îi încurajează, fiindcă presa e mult mai mult decât atât. „Pe cei care visează că pot schimba lumea prin materialele lor și sunt dispuși să facă sacrificii pentru asta, să înceapă de la zero, da, îi încurajez. Fiindcă doar o astfel de pasiune arzătoare le poate aduce cu adevărat satisfacții. Dacă nu faci ceva cu plăcere, atunci nu are rost să o faci”.

Se numără printre norocoșii care au mers la teatru și muzee prima dată cu școala. În liceu a mers la târguri de carte și avea profesori care le arătau filme la ore. Crede că ține mult de profesori să înțeleagă că educația are mare legătură cu cultura și că e nevoie ca ei să vadă dincolo de programa școlară și de manual. „Educația nu trebuie să se termine când sună clopoțelul sau când ieși din curtea școlii. Din contră. Ea ar trebui să ia diverse forme în viața de zi cu zi, atât pentru copiii mici cât și pentru adolescenți”.

Nu se vede Ministrul Culturii – nici măcar în exercițiul meu de imaginație – și crede că nu ar avea pregătirea necesară. „Din păcate, chiar și dacă are pregătirea necesară, un ministru al Culturii are nevoie de o puternică susținere politică pentru a schimba ceva în profunzime. Iar noi vedem zi de zi că nu este un domeniu interesant pentru guvernanți”.

E de părere că totul ar trebui să pornească de la schimbarea legislației, astfel încât să fie posibilă o mobilitate a oamenilor în sectorul cultural, atât a artiștilor, cât și a directorilor instituțiilor publice. De asemenea, schimbarea legislației pentru protejarea reală a patrimoniului, să nu mai fie premise mutilările imobilelor protejate. „Un ministru al Culturii ar trebui să înțeleagă că acest domeniu are potențialul de a se autofinanța și de a aduce profit statului, dacă i se pune la dispoziție un cadru legislativ sănătos, viu, nu unul care încurajează anchilozarea unor oameni în funcții publice”.

Știri din cultură, interviuri sau anchete se pot vedea pe facebook, instagram sau site, unde apar zilnic materialele Alexandrei și ale colegilor ei. 

Vă invităm și pe voi la porția zilnică de natură și cultură! 

*fotografiile sunt preluate de pe paginile de Facebook ale Teodorei și Alexandrei

Share:

Share on facebook
Facebook
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn

Articole recente

De ce este 1 Martie o zi atât de specială?

1 Martie reprezintă data simbolică a Mărțișorului, tradiție românească păstrată încă de pe vremea daco-tracilor. Se spune că sărbătoarea mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului

Alimentația în perioada pandemiei

Alimentația nesănătoasă, în combinație cu sedentarismul și cu un regim de activitate fizică redusă, a cauzat în perioada pandemiei efecte negative asupra sănătății noastre fizice

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!