„Alege un job pe care îl iubești și nu va trebui să muncești nici măcar o zi în viața ta”, spunea Confucius. Dar realitatea ne arată că, fie că ne place sau nu, trăim într-o societate în care mulți oameni nu fac ceea ce le place. Merg la job pentru că trebuie să meargă. Cu o atitudine rece și fără entuziasm. E trist, dar adevărat. Iată de ce am ales să vă prezentăm azi dovada că se poate şi altfel! 

Am ales să împărtășim cu voi experiența unui jurnalist care îşi practică meseria cu pasiune. În acest interviu veţi afla întâmplări, trăiri, sentimente, dar și sfaturi pentru cei ce vor să urmeze această profesie. Cine e interlocutoarea noastră? Felicia Ristea, reporter şi editor cu vechime la Radio Timişoara şi absolventă de Jurnalism la UVT. 

Ce v-a influențat să alegeți această meserie?

Cred că jurnalistica își cam alege ea „clienții”. Este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să lucrezi timp îndelungat ca jurnalist dacă nu ești prins de virusul acelui melanj de curiozitate și emoție, de exaltare ce te cuprinde când întâlnești oameni cu idei surprinzătoare și pe care poți să îi întrebi ce fac, de ce fac, cum fac ceea ce fac.

Ce sentimente v-au încercat prima dată când ați lucrat într-o redacție?

Am fost extrem de timorată. Mi se părea fantastic că doar din mânuirea unor magnetofoane (se lucra pe bandă magnetică pe atunci), un microfon și ce ai tu în cap, poți crea programe care să atragă atenția și să fii ascultat de zeci și sute de mii de oameni.

Tainele meseriei mi s-au dezvăluit treptat. Școala, pregătirea teoretică au fost o parte importantă, dar munca în redacție era împlinirea visului. Iar acolo, în studiouri, de la parfumul inconfundabil al încăperilor izolate fonic, până la sunetul catifelat din difuzoare și liniștea ce te împresoară în cabină unde tu ești „performerul” ce se prezintă în fața unui public imaginat, totul este parte dintr-un proces ce pare magic.

Sunt multe detalii care fac ca această meserie să fie atractivă și provocatoare în același timp. Eram puțin nedumerită că nu eram învățată rețete de cum se fac unele lucruri și nu mi se spunea ce trebuie să fac. Zâmbetele înțelegătoare pe care le primeam pe post de răspuns la nedumeririle mele m-au pus pe gânduri. În scurt timp, am înțeles că, de fapt, colegii îmi permiteau să observ tot ceea fac și să adopt ceea ce cred că mi se potrivește.

Jurnaliștii sunt parte artiști, cu veleități de artiști, parte comunicatori scrupuloși când vine vorba despre corectitudinea informațiilor furnizate. Ei bine, colegii mei au avut înțelepciunea să mă lase, ca și pe alți colegi mai tineri care s-au alăturat echipei redacționale din Radio Timișoara, să mă lase să îmi creez propriul meu stil, modul meu de comunicare cu ascultătorii. Ce șansă să poți să te cunoști mai bine făcând ceva ce îți place!

Care a fost cea mai interesantă întâmplare de care ați avut parte în cariera de jurnalist?

Oh, sunt mai multe. Am cunoscut, intervievat diverse personalități. Partea bună este că jurnaliștii nu sunt deloc impresionați de grade, titluri sau poziții sociale. Ei se concentrează pe nucleul mesajului sau evenimentului despre care vorbesc. 

Dintre toate întâmplările însă îmi face plăcere să îmi amintesc de dl Petru Maghiaru, născut în Detroit, Michigan. Reportajul pe care l-am realizat a fost premiat de cea mai numeroasă asociație de jurnaliști din lume, dar nu asta e important. Domnul Maghiaru, născut în SUA, a renunțat la cetățenie în timpul cât a fost deportat în Bărăgan. A făcut pușcărie politică și a fost pe front. La 80 de ani, când l-am cunoscut, se gospodărea singur, era senin și zâmbea ușor. M-a impresionat fantastic.

De fapt, într-un fel sau altul, cei mai mulți dintre oamenii pe care îi intervievez se transformă, mai mult sau mai puțin, în lecții de viață. Acesta este un beneficiu prețios al jurnalistului pentru care mă bucur și mă consider norocoasă că am această șansă pe care mi-o oferă meseria de jurnalist.

Ce sfaturi le puteți da tinerilor care vor să devină jurnaliști?

Să fie curioși, să încerce să cunoască, cu adevărat, cât mai mulți oameni, să fie respectuoși și empatici, să își apere principiile și să fie etici.

Credeți că se poate face carieră în acest domeniu fără pregătire academică?

Sunt nume mari în jurnalistică ce au ajuns la un grad de notorietate mondială fără să fi urmat cursurile unei facultăți de profil. Ceea ce trebuie observat, însă, este că cei mai mulți dintre ei nu își spun jurnaliști și ajung nume cu rezonanță considerabilă în emisiuni de nișă ce sunt creația lor inimitabilă.

Cred că pregătirea academică este absolut necesară pentru a putea profesa. În facultate înveți despre genuri jurnalistice și cum să le abordezi. Înveți cum să asculți, cum să privești, să citești un text și cum să creezi un mesaj care să poată fi ușor înțeles, dar să aibă și un impact la public. În această meserie în care ne bazăm pe transmiterea emoțiilor este absolut necesar să învățăm cum se face asta pentru a putea fi fideli adevărului evenimentelor la care asistăm și să putem sintetiza în modul cel mai adecvat, adică în genul jurnalistic cel mai potrivit, tipul de eveniment la care asistăm, pe care îl facem cunoscut.

Poate experiența înlocui complet pregătirea din timpul anilor de studiu?

Da, experiența este esențială. Doar că, pentru a acumula experiență, e nevoie de timp, de multe interviuri, reportaje și știri. Cum să dobândești experiența aceasta dacă nu știi cum să lucrezi? Dacă am exclude pregătirea academică, practica la locul de muncă este absolut necesară. Doar că este un proces de durată, care începe prin a lucra fără a înțelege mare lucru, continuă prin a face multe greșeli din neștiință și cu dificultăți majore în formarea unui mod de lucru.

Din respect pentru această profesie dar și pentru auditoriu, este de preferat ca jurnaliștii să fie bine pregătiți, atât teoretic, cât și practic, înainte de a ajunge să se adreseze publicului care se așteaptă să primească informații sau emisiuni care să îi îmbogățească sau de la care să afle ce se întâmplă în lume și de ce.