„Pe timp de pace oamenii vorbesc despre lucruri simple, dar în război nu există așa ceva. Războiul e despre lucruri dificile făcute în mod simplu.”

În 24 februarie 2022, oamenii din Ucraina au intrat în plin război cu Rusia. Sunetele obuzelor au alungat ucraineni din casele lor precum un stol de rândunici în bătaia puștii. Dar astăzi nu vorbim despre război în mod direct, vorbim despre BLOCKPOST, o piesă de teatru cu un mesaj puternic, care a fost pentru prima dată pusă pe scena Teatrului German de Stat din Timișoara. Avanpremiera piesei a avut loc în 5 noiembrie și a reușit să strângă un public numeros. Piesa a fost scrisă de Anton Nesmiyanov și regizată de Oleksandr Stepantsov, iar actorii au fost atât elevi ai Colegiului Național de Artă Ion Vidu, cât și studenți și absolvenți ai Facultății de Muzică și Teatru din Timișoara.

Piesa urmărește povestea unui bătrân și a nepotului său care sunt prinși într-un punct de control improvizat, în noaptea în care războiul pune stăpânire pe Ucraina. Încă din primul schimb de replici, prin decor și  mișcare scenică impecabilă, actorii Benone Viziteu (în rolul bătrânului) și Luca Șandor (în rolul nepotului) au reușit să capteze publicul și să fie priviți nu ca niște personaje, ci ca niște oameni reali, cu traume reale.

În timp ce agitația de acasă provocată de nașterea unui nou copil în familie îl face pe nepot să meargă să îi țină companie bunicului său, aceștia află vestea începerii războiului. Avem un schimb de replici dur între bătrân și bărbatul care îi dă vestea începerii războiului, care marchează intriga poveștii:

„Tu chiar crezi că ei vor trage în noi? Că ne vor bombarda ca niște fasciști?”.

Povestea continua cu apariția actorului Marius Caraiman, în rolul „celui care pleacă”, un personaj care este sătul de țara sa și de tot ce se întâmplă cu războiul și își permite să fugă, să o ia de la capăt în Europa.

Nepotul bătrânului este îndemnat să fugă cu el, dar refuză, nevrând să își părăsească bunicul și familia. Firul narativ al piesei de teatru continuă cu vecina bătrânului care, venind în vizită să le aducă pâine de casă, deschide subiectul despre  „vremuri mai bune” după acceptarea invaziei rusești. Bineînțeles că bătrânul nu este de acord cu gândirea vecinei și se răstește la ea, trimițând-o acasă. Finalul scenei este marcat printr-un gest repezit al bătrânului, prin care îi dă pâinea înapoi sugerând că nu are nevoie de nimic de la oameni dispuși să abandoneze independența Ucrainei și să fie de acord cu ocupația rusă.

Spre finalul piesei, o femeie apare în cadrul scenic cerând indicații bătrânului pentru a ieși în siguranță din țară. Băiatul primește invitația de a pleca împreună cu femeia, dar refuză mințind că este alergic la pisicile acesteia. Cu cât ne apropiem de finalul piesei, sunetele obuzelor devin tot mai dese si violente. Finalul este unul tragic, cei doi așteptând ajutoare ce nu se arată, în haosul primei zile de război. 

BLOCKPOST este o piesă care te lasă cu o stare tumultuoasă, cu multe întrebări și cu un gust parcă de colb înșirat iernile în urma copiilor ce se joacă cu pocnitori. Cu personaje care acoperă mai multe tipologii ale victimelor din populația afectată de război – bătrâni, tineri, oameni care se decid să plece și alții care se decid să rămână și să lupte, mame singure cu soți pierduți pe front ș.a. -, piesa oferă o privire de ansamblu asupra războiului, un portret al tragediilor cumplite provocate de acesta în rândul populației.

Ce înseamnă să experimentezi trauma războiului pe scenă, jucând într-o astfel de piesă de teatru? 

Trei dintre actori din BLOCKPOST au fost de acord să ne mărturisească asta într-un scurt interviu: Marius Caraiman („Cel care pleacă”), Flavius Hudișteanu („Soldatul”) și Cătălin Kopandi („Polițistul”).

Cum vă simțiți transpuși în pielea personajelor,  a oamenilor din Ucraina care trec prin traumele războiului? 

Marius Caraiman: Ca actor, îți imaginezi ce s-a întâmplat în timpul războiului, dar nu știi realmente prin ceea ce a trecut lumea de acolo. Nu știi care e prima reacție pe care o să o ai. E totul spontan. Adică, nu știi exact cum ai proceda tu în mod real… Ok, vrei să pleci. De exemplu, eu, personajul meu. Eu sunt cel care pleacă. Poate pentru că are bani, pentru că i se pare că se poate realiza și în altă parte, altundeva decât în țara lui, care deja s-a dus.

Flavius Hudișteanu: Personajul meu a văzut războiul de când a început, adică de acum opt ani, când Rusia a invadat primele teritorii ale Ucrainei. Am luptat acolo trei ani de zile și după aceea am fost demobilizat, pentru că rușii au cucerit acele teritorii și au lăsat lucrurile așa, dar apoi s-au hotărât că vor mai mult. Practic, eu vin și cu anunțul că începe războiul. Personajul meu crede și că, dacă se întoarce în război, el nu va mai avea cale de întoarcere. Și ia în considerare inclusiv moartea. Și da, nu pot să relaționez sută la sută, pentru că nu am trecut prin așa ceva, dar ne-am folosit de poveștile pe care le-am auzit din partea regizorului. Multe!

Cătălin Kopandi: Poți să-ți imaginezi și să încerci să te gândești cum ai fi tu, personal, în situația de față. Dar nu poți să te comporți exact la fel ca cine a trăit asta.

Cum ați ajuns să jucați în piesa asta? Ați fost aleși sau ați participat la un casting?

Cătălin Kopandi: A fost un casting închis. Am primit cerințele de la regizor, el neștiind limba română. A vrut doar să vadă reacții, cum am reacționa noi dacă am afla vestea că urmează războiul. Și a ales.

Cum e să lucrați cu un regizor străin? Cu un regizor care a trecut prin chestiile astea pe care voi le puneți în scenă. 

Flavius Hudișteanu: Pe de o parte, faptul că e străin e un pic mai dificil fiindcă avem nevoie de translator. Se pierd unele contexte, se pierd unele nuanțe. Pe de altă parte, e mai ușor să înțelegem cu adevărat tema piesei, pentru că omul a trecut prin război.

Vi se pare că piesa asta e o provocare pentru voi? Sau cumva o ieșire din obișnuit?

Marius Caraiman: Da, și cu orice text te provoci tu pe tine ca actor. Bine, nu doar ca actor. Ca om. Poți să ajungi printr-un personaj să știi anumite lucruri din tine pe care nu le știai înainte. Anumite laturi ale tare pe care le descoperi.

Dacă ar fi să vină războiul în România și să fiți puși practic în rolurile pe care voi le jucați, cum credeți că v-ați descurca? Ce credeți că ați simți?

Marius Caraiman: Pentru mine poate ar fi mai ușor. Eu sunt cel care pleacă, adică are bani și se poate realiza oriunde. Dar chiar dacă el pleacă, eu simt că are o apăsare. Adică nu e cu adevărat ușor, pentru că își lasă tot ce a creat acolo. Chiar dacă el spune că vrea să uite, cred că își va aminti mereu de țara unde s-a născut.

Cătălin Kopandi: Cred că ar fi foarte stresant. Polițistul trebuie să fie la post de fiecare dată, nu contează dacă are familie, dacă are copii, trebuie să fie acolo și el este pus să instruiască două persoane care nu au nicio legătură cu războiul. Polițistul nu are încă maturitatea necesară să treacă prin război, el fiind încă tânăr și neexperimentat în așa ceva, dar totuși o face, pentru că simte că asta este menirea lui și că vrea să fie bine pentru el și pentru ceilalți.

Flavius Hudișteanu: Pentru mine ar fi la fel, pentru că ar trebui să-mi anunț familia, copiii, că trebuie să mă duc să lupt din nou, în primul rând pentru ei, pentru mine, pentru țara mea.

Piesa de teatru va mai putea fi văzută în 28 noiembrie 2024, la Teatrul German de Stat.

Fotografii realizate de: Andreea Azarov