fbpx

A fi sau a nu fi actor? Întrebarea care l-a măcinat pe Andrei Chifu

Erika Iszlai
Erika Iszlai
3

El, căci despre un el este vorba, este un artist cu o poveste ce se aseamănă unui  roller coaster. Băiatul care era „cuminte doar când dormea”, a studiat pianul de la șase ani la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara. La 14 ani, mama lui a considerat că este cam retras și că n-are suficienți prieteni și astfel a dat la teatru. O modalitate bună de a-și exersa memoria pentru viitoarea sa carieră. Nu, nu vorbesc de cea de actor, ci de cea de dentist. Ciudat, nu? Viața lui a luat o întorsătură bruscă. Au urmat doi ani la medicină dentară, două luni la Facultatea de Economie și de Administrare a Afacerilor (FEAA) și un job ca barman. Vara lui 2015 a fost despre schimbări și decizii care au dus la dorința de a da la Facultatea de Muzică și Teatru din cadrul Universității de Vest din Timișoara. A realizat că drumul lui este teatrul și asta vrea să facă pentru mult timp de acum încolo. Acum a terminat masterul și este colaborator la Teatrul Național din Timișoara. Probabil l-ați văzut jucând în Steaua fără nume, Rinocerii sau Erendira & bună-sa/remix. Jurații de la Gala Premiilor UNITER sigur l-au remarcat! De aici și nominalizarea sa la secțiunea „Debut” pentru rolul „Eu” din Casa de pe graniță. Un nume pe cât de simplu, pe atât de complicat, într-un cuvânt –  Andrei Chifu. Vă invit să-i cunoașteți povestea.

Ai făcut școala gimnazială la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara, secțiunea pian. Cum ai decis să te înscrii la liceu, la artele spectacolului?

Mama mea m-a înscris la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara la șase ani. Am studiat pian, trompetă, caval și chitară, până în clasa a IX-a. Am urmat liceul cu același nume, doar că am dat la artele spectacolului. Mama credea că sunt puțin cam retras și că n-am suficienți prieteni. S-a gândit că poate devin mai sociabil, îmi exersez și memoria, dacă dau acolo. Planul era ca după liceu să dau la medicină dentară. Lucru pe care, de altfel, l-am și pus în aplicare. Am făcut doi ani de medicină, dar am renunțat.

De ce ai renunțat?

După doi ani la stomatologie, prin semestrul întâi, din cauza stresului (nu a știut nimeni să-mi zică o cauză exactă) am dezvoltat o problemă, numită tremor esențial. E o afecțiune din cauza căreia încep extremitățile să tremure. Din acest motiv, am considerat că nu mai puteam să fac ce-mi doream, la standardele la care îmi doream, așa că am renunțat. Am decis să mă înscriu la Facultatea de Economie și de Administrare a Afacerilor (FEAA), pe management. După aproximativ două luni, mi-am dat seama că nu înțeleg nimic și nu știam ce caut acolo. Mai ales că eu cu matematica nu ne-am prea înțeles niciodată. Am renunțat și la FEAA și m-am angajat ca barman la cafeneaua Ambasada. 

În această perioadă ai fost chitaristul formației 7 A.M. Cum s-a înființat trupa?

În 2013, l-am cunoscut pe Ionuț Cucu, era Dj, dar care avea o pasiune de a cânta live. La un foc de tabără a descoperit ca eu cânt la chitară. M-a întrebat dacă nu vreau să cânt cu el și am acceptat. În fiecare miercuri seara, timp de două luni, am cântat într-un club din Timișoara. După care ni s-a alăturat și Larisa Troe. Trupa am numit-o 7 A.M. Am cântat cover-uri la diverse petreceri, la nunți, botezuri, cumetrii. 

După cum spune și zicala, „a treia oară este cu noroc”, te-ai înscris la Facultatea de Muzică și Teatru. Ce te-a determinat să urmezi această facultate?

În vara anului 2015, mama mi-a sugerat să dau la teatru, pe principiul „faci și tu o facultate”. Am zis să-mi încerc norocul. În momentul în care m-am trezit eu să dau la teatru, deja trecuse perioada de înscriere. Mi-a zis secretara de la facultate că nu mai sunt locuri, dar dacă la toamnă se suplimentează, mă va anunța. Lucru care s-a și întâmplat. Într-adevăr, s-au suplimentat cu patru locuri. Pe unul dintre locurile alea am intrat eu.

Tremorul esențial, această tulburare a sistemului nervos, nu te-a afectat în teatru? 

Nu, am învățat să o țin sub control. Mi-am schimbat modul de viață. Nu am mai pierdut nopți, am renunțat la cafeaua zilnică (mai beau foarte rar) și la alcool (foarte rar).

Ce amintiri ți-au rămas despre prima ta apariție pe scenă?

Am fost absolut îngrozit. Prima apariție cu teatrul a fost la primul nostru spectacol din anul I, semestrul I . A fost un colaj din dramatizările făcute de fiecare. Am plecat de la câteva cuvinte primite și a trebuit să scriem un text și să îl dramatizăm. S-a numit Vezi ursul, te sperii și fugi (denumirea a venit de la o indicație primită de la Prof. Silviu Văcărescu, unul dintre profesori). Am jucat spectacolul în sala Thespis din Casa Studenților, o săliță micuță. Locurile erau puse de jur împrejur și a venit foarte multă lume. 

Țin minte că în momentul în care am intrat pe scenă – noi fiind undeva afară, n-am știut exact câtă lume e înăuntru – a fost sinistru. Ne-am dat seama că aveam așa, un pătrățel, în care să mai jucăm, dar a fost foarte plăcut. Au fost emoțiile că nu știam exact ce fac, nu știam cum o să fie exact. Mai avusesem apariții în public la pian sau cu trupa mea, dar asta a fost diferit. 

Foarte puțini tineri care termină facultatea de teatru au norocul să ajungă pe scenă. Cum ai reușit să faci trecerea de la proaspătul absolvent de actorie la debutul în teatrul profesionist?

 Nu știu dacă a fost reușita mea personală. Am avut noroc, asta pot spune sigur. Așa am ajuns în teatru profesionist.

De ce spui că ai avut noroc? 

În anul al treilea de licență, am început să facem cursuri cu dna. Ada Hausvater, directoarea Teatrului Național din Timișoara. Primul meu spectacol la Teatrul Național a fost Steaua Fără nume, un spectacol făcut cu ea, pe care apoi a hotărât să-l țină în repertoriul teatrului. Așa am făcut trecerea spre teatrul profesionist. Apoi am avut și alte colaborări. Am intrat în M-am hotărât să devin prost, Revizorul, Rinocerii, Casa de pe graniță. A fost un examen în anul III. Am colaborat cu Asociația Solidart, un grup a cărui convingere este că poate produce o schimbare în jurul nostru. Am jucat în O altă zi cu soare, de Andrei Ursu. Este o poveste reală despre Banat, dar și în Oricine nu se supune. O altă colaborare pe care aș menționa-o ar fi cu Asociația Culturală Arte Factum, unde am jucat în Erendira &bună-sa/ remix, adaptare după Gabriel Garcia Marquez, regia Kocsardi Levente.

Cum este viața pentru un actor tânăr în România?

Grea. Foarte grea. Cu  foarte mici excepții, cum sunt eu sau o parte din colegii mei. E destul de greu pentru că perspectivele sunt destul de sumbre și de reduse. În ultimii ani au și scăzut mult fondurile, mai ales în cultură și tot ce înseamnă teatru. A fost foarte greu pentru directorii de teatru sau pentru regizori să ia colaboratori. La noi în Timișoara s-au luat foarte mulți colaboratori care sunt și destul de bine plătiți, dar în alte locuri e rău. 

Se poate trăi din această meserie?

În principiu da, practic, nu prea. Dac-ar fi să o iei din punct de vedere strict economic, în funcție de câți bani ai putea să câștigi din asta, da, s-ar putea trăi, dar ai nevoie de suficiente spectacole. Mai ales ca și colaborator. Dacă ești angajat, ai un salariu fix, dar ca și colaborator ești plătit pe spectacole, pe repetiții. Când se scoate un spectacol nou, ai nevoie de foarte multe într-o lună. Într-o lună, veniturile mele din teatru au variat între 300 și 2.000 lei. E greu de zis dacă poți să trăiești din asta, eu personal nu pot încă să trăiesc doar din asta.

Cât de mult te pregătești pentru un rol? În ce constă „training”-ul tău?

Pentru un spectacol fac repetiții opt ore pe zi cu o pauză de trei ore. Repetiții care durează o lună – două, depinde de spectacol. Pe lângă asta, mai rămâne și partea de pregătire, dar pe care oricine ar trebui s-o facă. Trebuie să citești. Eu încerc să aflu cât mai multe lucruri despre spectacolul respectiv, despre ce înseamnă personajul meu, despre momentul în care se întâmplă acțiunea. Restul este de încercat pe scenă.

Care a fost cel mai mare reproș pe care l-ai acceptat și în ce măsură te-a transformat el?

În Casa de pe graniță, tot spectacolul în care jucam, cumva, se centra pe mine. În sensul că era de datoria mea să trag lucrurile după mine. Iar eu într-un spectacol n-am făcut asta. Reproșul a venit din partea colegilor mei. Ei mi-au spus că nu pot ține tensiunea fără mine.  

Nu a fost cel mai dur reproș, dar a fost un moment definitoriu pentru mine. Mi-am dat seama de responsabilitatea mea și de faptul că trebuia să fiu tot timpul în priză. Și m-a învățat să fiu mult mai atent la cum lucrez.

Cum ai primit vestea de a fi nominalizat la Gala Uniter pentru categoria Debut, pentru rolul „Eu” din spectacolul „Casa de pe graniţă” de Sławomir Mrožek, un spectacol de Ada Lupu Hausvater la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”? 

A fost un șoc. Nu mă așteptam. Mi se pare că e un moment atât de important în cariera cuiva, mai ales în cazul de debut. Îmi imaginam că sigur sunt oameni care au mai multe de arătat decât mine. Asta m-a șocat cumva foarte tare. 

Eu joc rolul lui Eu, un tip obișnuit care trăiește o viață relativ liniștită. Într-o zi, află  că granița va trece exact prin casa lui. De acolo pornește o întreagă nebunie. Viața nu mai poate continua ca și până atunci. Apar restricții. Are nevoie de un pașaport ca să poată trece dintr-o cameră în alta și în varianta noastră, pe parcurs cumva personajele încet-încet mor.  Dacă ar fi să sintetizez, subiectul e viața unui om simplu, dar care este distrusă de interese mult mai mari.

O comisie a venit la acest spectacol și au decis să mă nominalizeze la categoria „Debut”. O altă comisie, alcătuită din criticii de teatru: Ludmila Patlanjoglu, Maria Zărnescu, Călin Ciobotari, va selecta câștigătorii. În contextul actual, n-o să putem juca prea curând și  am mers pe varianta de filmare trimisă juriului. Este de la premieră, lucru care are avantaje și dezavantaje. Majoritatea spectacolelor de teatru nu sunt înregistrate cu scopul de a fi difuzate ulterior. Sunt pentru arhiva personală sau în caz de înlocuiri. 

Se va schimba cariera ta dacă vei câștiga acest premiu? 

Nu cred că se va schimba. Orice premiu, orice nominalizare, cel puțin din punctul meu de vedere, reprezintă cel mult o apreciere a unei munci depuse. Într-un domeniu cum este teatrul, faptul că primești un premiu este foarte puțin relevant. Cel mult îți asigură o vizibilitate, în sensul că te-a văzut unul din București, te-a văzut unul din Iași, dar mai mult de atât nu se va întâmpla. Depinde tot de tine ce faci mai departe. Poți să iei un premiu și după să nu mai muncești și practic n-ai făcut nimic. Deci, un premiu e un bravo, ai făcut ceva bine, ține-o tot așa.

Care este actorul român, din generația „de aur”, cu care ai vrea să lucrezi?

Top, top, top ar fi Marius Manole, dar și Șerban Pavlu. Nu mă pot decide. Mi se pare că cei doi sunt genul de oameni de la care am multe de învățat.

Având în vedere situația excepțională în care ne aflăm, s-au anulat toate activitățile culturale care implică un număr mare de spectatori. Cum arată rutina ta zilnică acum?

Pe lângă spectacolele anulate, chiar în ziua în care am vrut să depun dosarul pentru finanțarea unui proiect al asociației Timișoara Culture Hub, pe care o conduc, au închis finanțările din cauza Covid-19. Acum așteptăm să vedem ce se întâmplă mai departe.

Am încercat să profit de părțile bune din această perioadă. Au  început să se difuzeze tot felul de spectacole de teatru de la noi și din afară. Încerc să văd cât mai multe pot. Sunt foarte multe la care nu aveam acces, unele nu se mai jucau sau n-am ajuns la ele. 

O altă activitate pe care am făcut-o în această perioadă, a fost să citesc. Aveam teancul de cărți pe care voiam să le citesc și n-am avut  timp. Acum s-a ivit ocazia. Era să uit, mi-am cumpărat și un pește de care am grijă.

Acum, după terminarea primului an de master, la Facultatea de Muzică și Teatru, crezi că ai făcut alegerea potrivită?

Eu când am dat la teatru, nu știam exact ce o să se întâmple mai departe și nici nu mi-am imaginat vreodată că o să fac ce fac acum. În vara lui 2016, mi-am dat seama că îmi place foarte mult și asta as vrea să fac. Atunci am scos tot ce presupunea timp pierdut pentru altceva, în afară de teatru. Am renunțat la trupă, dar și al jobul de barman. M-am concentrat pe teatru. Am fost la workshop-uri pentru a mă familiariza și învăța cât mai mult posibil.  

Tot ce ai învățat, încerci să dai mai departe copiilor de la Incubatorul de arte?

Da. Incubatorul de arte este o școală de arte, cu sediul la Timișoara și funcționează în Giroc și mai nou, în Moșnița. De anul trecut, din septembrie, predau și eu acolo cursuri de teatru. Am avut câteva grupe de copii și două fete care urmau să dea la facultatea de teatru.

Ce le-ai recomanda tinerilor care ar dori să urmeze această facultate?

Dacă vrea cineva să facă teatru, să fie 100% sigur. Vor fi multe sacrificii de făcut ca să poți să faci asta. Teatrul are ceva aparte. Ca actor, îți permite să fii absolut ce vrei, dar, din punctul meu de vedere, poți să fii absolut ce vrei tu, pe scenă. 

Share:

Share on facebook
Facebook
Share on pinterest
Pinterest
Share on linkedin
LinkedIn

Social Media

Fi la curent cu ultimele noutati

Un pic de Bine in fiecare saptamana

Fara spam, doar ultimele noutati InBine

S-ar putea sa iti mai placa si

Încotro mergi, Omenire?

Omenirea este în examen, fiind obligată să facă uz de toate cunoștințele și experiențele sale pentru a trece peste schimbările majore impuse de pandemie, reală

Salvatorii zâmbitori ai copiilor

*Acest articol face parte din revista În Bine cu numărul 5, care va apărea la sfârșitul lunii iulie, și este scris în 6 iunie. „Salvarea

Logo Aptiv
Sustainalytics Logo
Logo Kaufland
Kiddoteka logo
il classico logo
Logo EduHub
Logo Lavanda de Ficatar

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!