Te-ai gândit vreodată cum ar fi fost să trăiești în Anglia elisabetană? Dar în Parisul din epoca jazz-ului? Sau poate ți-ar fi plăcut America anilor ’20. Ei bine, Tom Hazard, personajul principal al romanului Cum să oprești timpul, le-a văzut pe toate. El a trăit istoria, a văzut tot ce era de văzut în lume, a cântat cu Shakespeare, a explorat mările cu Căpitanul Cook și a stat la masă cu Fitzgerald… toate acestea datorită bolii extrem de rare pe care o avea.
„Sunt bătrân. E primul lucru pe care trebuie să ți-l spun. Primul lucru pe care, cel mai probabil, nu-l vei crede. Dacă m-ai vedea, ai crede pesemne ca am în jur de patruzeci de ani, dar te-ai înșela profund.”
Matt Haig a îmbinat perfect fantezia și istoria în romanul său. A creat o poveste despre un bărbat pierdut în timp care își caută fiica, despre femeia care l-ar putea salva și despre viețile de care ai nevoie pentru a învăța cum să trăiești. „Prima regulă e să nu te îndrăgostești.”, asta trebuie să țină minte Tom pe tot parcursul vieții lui.
Anageria este boala fictivă care îl face să îmbătrânească mult mai greu decât o fac oamenii de rând, cei pe care îi numește „musculițe efemere“. Tom Hazard are aspectul unui bărbat obișnuit de 40 de ani, însă puțini sunt cei care știu că are de fapt 400. Chiar dacă a ajuns la această vârstă inimaginabilă, nu poate rămâne în viață decât dacă își schimbă mereu identitatea. În prezent este profesor de istorie la o școală din Londra. Aici își învață elevii despre războaie și vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor.
Cum să oprești timpul m-a transpus în pielea lui Tom, alături de care am văzut toată lumea și am trăit secole întregi. Alternarea dintre trecut și prezent, felul inedit în care autorul a construit povestea, felul în care fiecare dintre noi ne putem identifica cu personajul principal, toate acestea m-au făcut să îndrăgesc cartea. „Matt Haig folosește cuvintele ca pe niște deschizătoare de conserve. Noi suntem conservele.“, a spus scriitoarea Jeanette Winterson, iar eu sunt în asentimentul ei. Cât despre părțile mai puțin plăcute ale romanului… încă nu le-am găsit.
