După o lungă călătorie prin noile gărdini urbane, în care aproape că m-am rătăcit, am cunoscut-o pe Mihaela Leș, a cărei voce caldă m-a cucerit din prima. E polițist de frontieră, cu o experiență de aproape doi ani ca educatoare și opt ani ca voluntar. A început activitatea la o școală din Arad, cu copii care provin din medii defavorizate, cu probleme emoționale sau financiare.

Una dintre nevoile de bază descoperite, au fost niște banali addidași, care le lipseau celor mici pentru a putea veni la școală. „Cumva, așa m-am trezit la realitate. În 2012, într-un oraș civilizat din vestul țării, într-o țară din UE, copii nu aveau cu ce să se încalțe ca să vină la școală.” Copiii făceau cu schimbul, pentru a putea merge și frații lor să învețe.

Mihaela crede foarte mult în educație și în puterea noastră de a oferi exemple. „Ne dorim să schimbăm lumea din jurul nostru în bine, oferindu-le copiilor șansa de a merge la școală.” Spune că nu putem schimba pe nimeni, dar putem oferi exemple și alternartive pentru ca ei, copiii, în momentul în care au posibilitatea să aleagă, să nu mai rămână în mediul în care sunt și să facă ceva în viață.

Din 2017 a înființat Asociația Copilul din Mine, unde derulează pe parcursul anului cinci proiecte. Se preocupă foarte mult de starea copiilor, să fie bine îmbrăcați și încălțați. A realizat campaniile Încalță un copil (septembrie), în care solicită societății civile să îi sprijine prin achiziționarea unor perechi de pantofi noi, și Îmbracă un copil (noiembrie-decembrie), când se strâng geci groase pentru iarnă, pentru că, în multe cazuri, cei mici nu au cu ce să se îmbrace pentru a merge la școală. Anul acesta beneficiază și de sprijinul Școlii Gimnaziale nr 19. „Avram Iancu” din Timișoara, prin coordonarea directorului, Claudia Tatiana Munteanu, care a mobilizat cadrele didactice și elevii să contribuie cu peste 100 de haine de iarnă.

De asemenea, participanții campaniei Trimite un copil la film, de cele mai multe ori sunt copii care nu au ajuns niciodată într-un mall sau care nu au mers pe scări rulante. „Copiii nu știau dacă să râdă sau să plângă, făceau un pas, apoi se dădeau înapoi.  Sunt experiențe la care ei nu știu să reacționeze, nu știu dacă e o plăcere sau nu, pentu că nu au termen de comparație.” Aceste lucruri se întâmplau în 2017, nu departe de ceea ce trăim noi astăzi.

Un alt proiect pe care îl realizează este Trimite un copil în tabără. Prin el își doresc să stimuleze copiii care vin la școală și care obțin rezultate bune, dar care nu și-ar permite din punct de vedere financiar să iasă din orașul în care locuiesc. Timp de o săptămână, în diferite locații din țară, în funcție de bugetul pe care reușesc să-l strângă, între 50-70 de copii uită de problemele vieții cotidiene. Reacțiile celor mici sunt între bucurie și mirare, fiind scoși din mediul lor. „Poate nu au avut niciodată șansa să se dea într-o tiroliană sau să participle la o bătaie cu spumă de săpun. Copiii mi-au spus la finalul taberei că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața lor și de abia așteptau să se înscrie pentru următorul an”.

Pe parcursul anului școlar, asociația oferă și o masă caldă pentru elevii veniți de la sat, pentru a-i determina să-și continue școala. „Am mai zis, credem în educație, credem că doar așa putem să ne schimbăm, că putem ajuta generația care vine după noi și să lăsăm o amprentă. Și dacă după câțiva ani, tinerii merg la o facultate, ai făcut ceva! Uitându-te în urmă, ai făcut ceva!”

Desigur, mereu există întrebarea „le dai ceva astăzi, ce se întâmplă mâine?”. Mihaela mi-a spus că se bucură în primul rând, că poate crea o bucurie astăzi și crede foarte mult în puterea multiplicării. „Dacă într-un oraș ar fi 10-20 de oameni care ar face același lucru, cred că lumea s-ar schimba în mai bine. Cred că suntem cumva lăsați să avem grijă de cel de lângă noi.”

De-a lungul anilor, a ajuns prin proiectele derualte de asociație la peste 3.000 de copii. Și e mulțumită că a putut ajuta. „Nu mi-am asumat o pălărie mai mare decât pot duce. Nu m-am înhămat nici să ajut copii care au nevoie de asistență specializată, pentru că nu am experiența și expertiza necesară. În general, îi duc către asociațiile care fac lucrul acesta și care știu cum să-i ajute cel mai bine.”

Petrece cu regularitate timp cu copiii, observă dacă vin îmbrăcați cu ceea ce primesc, pentru că este total împotriva oferirii unui lucru, ca mai apoi acel lucru să fie vândut. Face activități cu ei în care le arată poate lucruri banale, dar din care mereu învață câte ceva. „I-am învățat să facă un sandwich, poate e prima masă pe care ei o iau în ziua respectivă. Sunt copii care acasă mai au frați, mănâncă două-trei guri și împachetează restul pentru a-l duce acasă.”

Copiii au nevoie de atenție și de dragoste. Nu știu cum să reacționeze la ceea ce primesc, pentru că nu sunt obișnuiți. E de speriat, pentru că nu știu să gestioneze emoțiile simțite. Dar, după ce i-ai cucerit, devin alții. „Copiii sunt speciali, nu au nici o vină pentru mediul în care au ajuns să se nască. Cred foarte mult în a le oferi informație pentru ca ei să poată să hotărască și să vadă o alternativă spre mai bine.”

Toate proiectele au fost înființate pe baza unor nevoi. Mihaela își dorește să reia experiențele din cinematografe cu copiii, pentru că vin generații noi din urmă. „Nevoi sunt foarte multe, trebuie doar să ai timp și resurse ca să poți să te implici.”