1 iunie este ziua în care celebrăm întoarcerea la inocenţă și aruncăm un ochii peste  pozele din care zâmbesc copii fericiți. Oricâți ani ai avea, oricât de multe lucruri ai de făcut, oferă-i timp copilului din tine. Experimentează, dă-te pe toboganul timpului și sari șotronul întorcându-te la cea mai frumoasă perioadă, când singura grijă era să fii cuminte pentru a putea primi desert. Copilăria are cea mai mare putere și influență asupra noastră! E cel mai prețios fragment din povestea fiecărui om și e păstrată cu sfințenie în suflet.

Pentru mine, copilăria are gustul gogoșilor cu zahăr, făcute de bunica mea, și miros de iarbă proaspăt cosită, prin care alergam alături de sora și toți prietenii mei. Am fost un copil foarte care făcea năzbâtii, drept mărturie stau toate semnele de bună purtare pe care le am. Când eram mică, eram foarte nemulțumită de ele, dar acum le admir cu drag, pentru că au fost părtașe la poznele făcute. Aveam un singur tricou preferat și refuzam categoric să mă îmbrac cu alt ceva atunci când plecam de acasă. Probabil toți cunoscuții credeau că am un singur tricou. Plecam dimineața la joacă, mâncam pe stradă și mă întorceam noaptea speriată de poveștile de groază spuse de copii mai mari din cartier. Atâtea jocuri, atâția prieteni, atâtea amintiri au rămas blocate, ca într-o capsulă a timpului, pe care o deschid de fiecare data când cineva îmi vorbește despre copilărie.  

Câte o bucată din copilăria lor, au povestit și colegii mei.

Când mă gândesc la copilărie, îmi aduc aminte că îmi ziceau acasă „copilul străzii”. Eram mereu pe stradă, în fața casei, cu o pătură și o grămadă de păpuși. Îmi aduc aminte de serile în care stăteam cu prietenii mei „la scări” și vorbeam despre ce ne dorim mai departe de la viața, despre ce ne vedem în viitor. Și, cu siguranță n-am să-l uit pe vecinul meu, care ne-a zis odată că el nu se vede în viitor, afirmație care, atunci, ne-a provocat un râs isteric. Îmi aduc aminte și de serile în care discuțiile filosofice se transformau în „cine nu-i gata, îl iau cu lopata”, de mine și de prietena mea ascunse în tufele cu hortensii și strigând, fără să mai conteze nimic altceva pe lume, decât acel lung „fuuuuuugi!”. Îmi aduc aminte de veri, pentru că erau magice, dar și de Crăciun, sărbătoarea mea favorită, pentru că aveam super multe prăjituri. Și de bucuria cu care ne împărțeam darurile primite la colindat. Îmi aduc aminte de mine veselă non-stop, sentiment care-mi lipsește acum puțin, pentru că mă mai copleșesc grijile câteodată.

Când mă gândesc la copilărie, mă gândesc la verile petrecute la bunici, la Mureș. Erau cele mai frumoase. Împreună cu verișoara mea, Beáta, făceam foarte multe năzbâtii, ne distram cât era ziua de lungă. Deși eu eram considerată de toți cea mai responsabilă, eu eram capul răutăților. Inventam fel și fel de jocuri. Unele se sfârșeau mai prost… Țin minte și acum când Bea și cu mine, imitam niște mișcări de karate văzute la TV și fratele meu mai mic voia și el să se joace cu noi. Lovitura mea a fost atât de bună, încât a aterizat în vitrina bunicii. După 13 ani, vitrina e tot fără geam, iar bunica povestește această întâmplare de fiecare dată când ne vedem.

Terasa era mereu umplută cu jucării și era „căsuța noastră”. Ascunsa pe minge, bambilici sau prinselea au fost jucate la nesfârșit în curtea din spate.

Despărțirea era cea mai dureroasă. Cum aș putea să uit vreodată ochii bunicilor și ai verișoarei mele, plini de bunătate și dragoste, ochii care lăcrimau când venea sfârșitul vacanței?

Copilăria mea s-a petrecut la sat. Îmi amintesc chiar și acum de gustul plăcintelor din bucătăria bunicii mele, de libertatea pe care o aveam atunci când mă lăsam purtat de sunetul clapelor de pian și lipsa grijilor din fiecare zi. Copilăria este locul în care m-aș întoarce oricând, fără a mai avea dorința de a deveni adult. Chiar și așa, adulți fiind, vă încurajez să simțim ca niște copii. Să avem sufletul lor scăldat în iubire, gingășie și să putem ierta fiecare greșeală. Să profităm de fiecare clipă de libertate și să ne iubim mult, să avem grijă unii de ceilalți!!

1 Iunie, Ziua Copilului, am aproape 20 de ani, iar viața de adult și responsabilitățile ei se furișează asupra mea pe zi ce trece. Obișnuiam să fiu un copil rușinos și tăcut, care visa cu ochii deschiși la aventuri, iar fiecare zi era un nou capitol dintr-un basm, fiecare băț era o potențială sabie și fiecare urzică, un redutabil inamic.

Îmi amintesc cum mergeam cu bunicul meu să avem grijă de vacile satului și intram, alături de el într-un tărâm fantastic, îl vedeam ca pe un vrăjitor înțelept. Îmi povestea despre istoria fiecărui copac mai ciudat, fiecare izvor avea un nume și o poveste, fiecare vacă avea un nume și o personalitate unică care, de cele mai multe ori, am realizat asta mai târziu, coincidea cu cea a proprietarului.

Eram curios și îl întrebam tot ce îmi venea în minte, iar el, ca un bunic atent, îmi stârnea imaginația și mai tare prin poveștile lui fantastice despre oameni care se transformă în cai și vrăjitoare care trăiesc în peșteri deasupra satului. Avea un glas domol și o privire sinceră, în acele momente nu credeam că există ceva la care el să nu aibă vreun răspuns. Povesteam atât de mult, că adormeam și vacile plecau fără noi, de abia atunci începea aventura cu adevărat, le căutam și le strigam toată după-amiaza prin codrii. Pentru mine era un suspans care culmina atunci când le găseam ascunse undeva la umbră, într-o “zăcătoare”, așa îi zicea Moșu. Aventura se încheia la asfințit, când coboram alături de vaci înspre sat, cerul era roșu, iar soarele se ascundea între munți. Era un sentiment de pace lăuntrică și nostalgie, mă cuprindea ca o vrajă care se risipea atunci când ajungeam în sat.

Acestea erau vremurile copilărie mele, când grijile nu existau și viața nu se grăbea cu mine.

A fost odată ca niciodată un tărâm mirific, plin de basme și povești. O lume unde totul e posibil, unde grijile și regretele nu există. O lume a inconștienței pure, care te face să simți totul din plin, fără teamă de viitor. COPILĂRIA.

Astăzi am decis să deschid cufărul prăfuit din pod, plin cu amintiri din cele mai frumoase timpuri. Nu ai cum să cum să uiţi mirosul de pâine moale, de gogoși și plăcinte pregătite cu drag de bunica, de dulceaţă și de mirosul de lapte proaspăt, de plimbările prin livezi. Nu ai cum să uiți de zilele în care singura noastră grijă era să ne facem temele și să venim acasă de la joacă, înainte să se întunece afară.

Jocurile copilăriei sunt dovada pură a inocenței și a bucuriei nemăsurate. Acestea ne-au făcut să realizăm că adevărata fericire stă în lucrurile simple. Copil fiind, adoram să mă joc. Șotron, coarda, de-a v-ați ascunselea, de-a prinselea, cu păpușile, cu prietenii, pe calculator. Mereu îmi găseam ceva de făcut. Mă îmbrăcam cu rochiile mamei, făceam parade de modă prin casă împreună cu prietenele mele, organizam concursuri de frumusețe, de dans și cântam non-stop. Adunam toți copiii de pe stradă și ne jucam „de-a școala”. Mai furam câte un măr din grădina vecinului, mai făceam o boacănă, mai cădeam, ne loveam… Construiam căsuțe prin tufișuri, corturi, mergeam în expediții, ne plimbam cu bicicletele, cu rolele. Improvizam tot timpul și inventam tot felul de jocuri și obiecte noi. Pe atunci, creativitatea nu avea limite. Aveam timp să fac atâtea lucruri încât mă mir cum reușeam. Și când mă gândesc că abia așteptam să cresc mare și să am responsabilități. Acum nu mai sunt de aceeași părere…

Așa că, bucurați-vă cât sunteți copii. Și visați. Zâmbiți și trăiți fiecare moment. Aveți tot timpul din lume. Copilăria este cel mai minunat cadou primit de la viață și trebuie prețuit.

Mi-e dor de tine, dulce copilărie!