Unul dintre primele mele live-uri a fost catastrofal. A început cu câteva secunde mai devreme, când încă vorbeam cu cele două fete, cărora le adresam câteva întrebări, și stabileam planul de bătaie. Eram la un târg de cărți, unde o echipă, din care făceau parte cele două, aveau o expoziție de fotografii. Stabilisem cu operatoarea mea să dea zoom in pe tablouri atunci când le întrebam pe fete ce reprezintă și de ce au fost inspirate. Era un plan bun. Doar că operatoarea nu avea căști și era la mulți metri distanță de mine. A rămas cu cadrul pe noi tot timpul. Apoi, teoretic, trebuia să terminăm live-ul, lucru care s-a și întâmplat. Doar că am mai rămas puțin să ne vadă oamenii care se uitau la noi pe net. De singurul lucru care mă bucur, e faptul că am început și sfârșit la fel, a fost un cerc închis. Mi-am zis că probabil nu o să mai fac asta niciodată.

Eram foarte odihnită, extrem de concentrată și la un târg de cărți. Liniștit, fără tensiune și cu nici un fel de grabă de a transmite informația. Nu exista nici o criză.

Ei, dar cum arată viața unui jurnalist de televiziune într-o situație ca cea în care ne aflăm acum? Cum gestionează emoția, frustrarea, oboseala și, mai ales, informația? Cum au grijă de ei, cei care au grijă ca noi să știm întotdeauna mai mult și întotdeauna mai bine? Cât mănâncă și cât dorm aceiași oameni pe care îi vedem zi de zi la televizor, dimineața pe la șase, la jurnalul de prânz și, uneori, la principalul jurnal al zilei, cel de seară?

Printre picături, mă bucur că mi-au răspuns patru jurnaliști timișoreni, care sunt și ei în prima linie pentru ca noi să știm mereu adevărul.

Luisa Tîrcă este reporter la TVR Timișoara din 2016. Prima dată am descoperit-o pe facebook, căutând printre știrile de pe pagina lor. Și mi-am zis atunci că „fata asta e atât de draguță”. Habar nu am de ce, dar m-a prins din prima și de atunci, mă bucur în fiecare zi în care o văd.

Trecem prin momente grele, iar ea e la muncă acum. Spune că e „o perioadă extenuantă, pentru că unii dintre colegii mei au ajuns în izolare la domiciliu și e din ce în ce mai dificil să acoperim turele. Când ai foarte mult de lucru nu simți oboseala, îți dai seama doar acasă că bateria era pe roșu de multă vreme. Dar, chiar dacă simți că nu mai poți, tot ce se întâmplă în jurul tău nu te lasă impasibil.”

În această perioadă e foarte deranjată de știrile și informațiile false, neverificate, care circulă în social media. Uneori, cu o viteză mai mare decât cele adevărate. „Îmi doresc să îi ajut pe toți cei care se uită la știri, să înțeleagă care sunt lucrurile importante și de ce trebuie respectate măsurile impuse de autorități. Am încercat să aduc exemple de <așa nu>, să explic că prin orice facem greșit, nu doar ne expunem infectării, ci îi expunem și pe cei dragi nouă. Asta cred că a fost motivația mea cea mai mare săptămânile acestea.”

E obișnuită cu nedormitul. „Dacă reușesc să dorm undeva la 5-6 ore, funcționez în parametrii normali”. Spune că în momentele în care nu a fost pe teren, a monitorizat situația tot timpul și a urmărit atentă toate declarațiile. În ceea ce privește masa însă, încearcă să fie cât mai „disciplinată”: „nu mai reușesc să respect cele trei mese pe zi, dar am grijă să nu sar peste ele, chiar dacă, de multe ori, masa se rezumă la o banană”. Pun pariu că a zâmbit în spatele tastelor când mi-a scris asta.

Nu știe dacă e cel mai dificil subiect despre care a relatat până acum, dar e convinsă că e o perioadă care ne schimbă cu totul perspectiva. „Este îngrijorător că oamenii nu conștientizează ce se întâmplă sau se poate întâmpla, cât de gravă e situația. Cel puțin o parte dintre ei. Și e foarte greu să îi convingi că trebuie să spună adevărul, de unde vin, spre exemplu.”

Spune că au fost două valuri de oameni care s-au întors în România de când situația în alte țări a devenit foarte gravă: cei veniți din Italia, care au contribuit la înmulțirea cazurilor de aici, și cei veniți din Germania, Franța, Spania sau Austria. „Unii dintre ei au mințit de unde vin pentru a nu intra în carantină sau izolare la domiciliu, pentru că vroiau să ajungă acasă la familiile lor. Nu și-au pus niciun moment problema că pot purta virusul fără să aibă vreun simptom și că îi pot îmbolnăvi pe cei dragi.”

Cel mai „bun” exemplu în acest sens este cel al românilor care s-au întors din Italia și au fost duși, în primă fază, într-un centru de carantină de pe raza județului Arad, unde au făcut scandal din cauza condițiilor. Întrebau indignați de ce nu pot merge acasă pentru că ei sunt sănătoși și nu au nimic. A doua zi însă, pentru cinci dintre persoanele care au vociferat, rezultatele testelor au fost pozitive.

Luisa crede că, din punct de vedere al încărcăturii emoționale, „deși noi – de aici, de la Timișoara – nu am relatat atât de mult subiectul, cred că incidentul Colectiv a fost mai dificil. Nu știm însă cum va evolua situația acestei pandemii și ce ne rezervă următoarea perioadă.”

Verifică informația din mai multe surse. Așteaptă întotdeauna confirmarea oficială și încearcă să mențină șirul evenimentelor, chiar dacă asta înseamnă foarte multe ore de urmărit declarații, pe care le pierde noaptea. Citește cu mare atenție toate documentele oficiale. „Sunt însă foarte multe lucruri care s-au întâmplat și despre care nu am vorbit, pentru că nu am avut siguranța că sunt 100% adevărate. Am preferat să nu le spunem, nici eu, nici colegii mei. Am considerat că e mai bine așa, decât să ne hazardăm să dăm informații greșite. E o perioadă foarte delicată, iar nemulțumirile vis a vis de neajunsurile sistemului de sănătate și de toate celelalte neajunsuri vor exploda în curând.”

În prezent, comunicarea cu autoritățile se face în mare parte cu cele de la nivel central. Crede că e mai bine așa, într-o situație de acest gen, pentru că s-ar crea un haos greu de gestionat. „Foarte importante sunt măsurile care trebuie luate pentru răspândirea virusului. Evident că sunt unele instituții la nivel județean cu care colaborăm mai bine, dar sunt și altele care dau declarații contradictorii sau confuze, ceea ce e foarte grav.”

Principala măsură de protecție pe care a luat-o e spălatul pe mâini cât mai des. Spune că făcea acest lucru și înainte, iar acum pielea ei suferă foarte tare. Când e pe teren, are mereu cu ea un dezinfectant, pe care are grijă să-l împartă cu toată echipa, are măști și mănuși și, dacă e nevoie, alte echipamente de protecție. La redacție merg doar dacă e absolut necesar și încearcă să rămână pe cât posibil aceleași echipe pe teren, în cazul îmbolnăvirii unuia dintre ei, să nu intre toți în carantină. Evită și contactul cu alte persoane, pe cât posibil, iar atunci când nu sunt pe teren, evident, stau acasă.  

A transmis și din Vama Nădlac II, în mai multe zile în care au venit valuri de români din alte țări. Spune că a speriat-o numărul mare de români care au venit din zone galbene sau roșii. A fost momentul în care a realizat că numărul bolnavilor va crește și mai mult. „Cumva încercam să înțeleg și temerile lor și nevoia de a veni acasă la familie, însă eram indignată de cei care mințeau la vamă pentru a nu fi vizați de măsurile de prevenire a răspândirii virusului. Nu mă tem pentru mine. Cumva îmi asum că mă pot îmbolnăvi. Asta este meseria mea și nu aș mai face asta dacă nu ar mai fi pasiunea pentru meserie și dorința de a ajuta, de a schimba ceva. Mă tem doar pentru cei dragi din jurul meu, să nu le transmit virusul. De aceea încerc să iau toate măsurile de protecție necesare, astfel încât să nu duc inamicul acasă.”

Pe Iulia Dumitrașcu am văzut-o prima dată la televizor, desigur. Eram destul de mică, nici nu-mi mai aduc aminte acum câtă vreme era. Dar ce știu e că am început să mă uit mai des la Observatorul Antenei 1. Cu o experiență în radio, televiziune locală și națională, Iulia s-a alăturat familiei Antena în 2013. Și avem și lucruri în comun: am terminat același liceu. Cum să nu fiu mândră?

De o lună încoace, jurnaliștii sunt într-o alertă continuă. De la o zi la alta, totul a devenit mai intens și solicitant. Mi-a spus că motivația ei este constituită câte puțin din fiecare: „satisfacerea propriilor curiozități de cunoaștere, nevoia de a înțelege situația, dorința de a da oamenilor ce ma urmăresc la televizor informații reale, clare, “filtrate” chiar de mintea și, implicit, sufletul meu. Am vorbit ca de la om la om. Nu ca de la om de televiziune, la telespectator. Acum suntem un tot unitar, nu e ca și cum pe noi, jurnaliștii, nu ne poate “atinge” acest virus.”

O zi „de criză” e greu de explicat și imaginat. „Meseria asta o faci pentru că îți curge prin vene și nu exagerez deloc. Am avut momente cu nopți albe, la propriu, am ajuns acasă, am dormit 3 ore și am plecat, din nou, pe teren.” Într-o zi normală însă, programul ei începe la 5.30, în cazul în care are live la Observatorul de la ora 7.00, și, de multe ori, în afară de machiat și îmbrăcat nu reușește să mai facă nimic acasă. În drum spre știre, își ia ceva de ronțăit și o cafea, după care e acaparată de telefon, scrie pe whatsapp, pe messenger, vorbește la telefon, stabilește filmări și face live-uri pentru Observatorul orelor 12, 13, 16 sau 19. Totul în funcție de desfășurarea evenimentelor. De mâncat, mănâncă când apucă. Și niciodată nu știe cât de lungă va fi ziua. „Cumva, farmecul jobului.”

Crede că e unul dintre cele mai grele momente din întreaga experiență în presă. „Sunt informații și detalii care fac diferența atunci când facem un material ce urmează să fie difuzat sau când vorbim într-o transmisiune în direct. Asta este, de fapt, dificil, să poți obține cele mai corecte date, să nu panichezi lumea, să-i faci să înțeleagă ce se întâmplă și pe cât grav și greu ar fi, să nu le transmiți totuși asta. Nu e vorba de minciună, dar e vorba, cumva, de grija față de cei de lângă noi.”

O afectează evenimentele care implică pierderi omenești, copii sau oameni bolnavi. Pleacă acasă cu o neliniște ciudată, cu o imagine întipărită în minte, de care nu se desprinde ușor. „Ultimul moment de acest gen este învățătoarea care și-a omorât fiica de doar câțiva anișori. Am plâns fiind la filmare, în fata casei unde s-a petrecut totul, iar acasă m-am întors afectată și am adormit cu greu.”

În ceea ce privește verificarea unei informații, dă foarte multe telefoane, vorbește cu mulți oameni și, în funcție de subiect, cu oamenii din „inima” problemei. „Nu cred și nici nu dau public un prim zvon. Niciodată. Eu dau pe post o informație în care cred și am verificat-o îndelung și filmez materiale în care cred cu adevărat.”

Crede că relația dintre jurnaliști și autorități este și în funcție de cum ești ca om. Ea se bucură de o bună colaborare. Evident, există și excepții, „autorități care au o problemă de comunicare pentru că, de multe ori, sunt incompetente, și nu mă feresc să spun asta. În toți acești ani, mi s-a dovedit că oamenii din instituțiile statului, bine pregătite, educate (cei șapte ani de acasă fac diferența) și competente, pot stabili o bună legătură cu mass-media.”

În această perioadă, păstrează distanța față de oameni, iar în mașină are, atât pentru ea, cât și pentru colegul ei, un „kit de protecție”, format din măști chirurgicale, mănuși, dezinfectant, spirt și șervețele umede. De asemenea, evită contactul direct cu autoritățile și evită să intre în spitale. Se spală des pe mâini cu apă și săpun.  

A fost și ea în Vama Nădlac și spune că a fost vorba despre inconștiență. Spuneam și la început de meseria care îți curge prin vene. Ei bine, aici despre asta a fost vorba. Nu m-am făcut jurnalist ca sa apar la televizor vorbind despre nu știu ce festival de flori. Nu. Nu regret că am fost acolo și m-am expus. Mi-am luat măsuri de protecție.”

Încearcă să rămână optimistă, așa cum a fost mereu. Dar nu neagă că îi e teamă de acest necunoscut, mai ales că nu știm de unde vine pericolul, când și dacă ne vom îmbolnăvi. „Și mi-e teamă că familia va păți ceva. Eu nu sunt pe primul loc, cei apropiați mie sunt.

Anderka Iancea este corespondent PRO TV de șase ani. Eu o știu de vreo doi, din povești și din interacțiunea pe care am avut-o. M-a convins din prima că e un om de care o să mă lipesc mult și bine, pentru că e caldă, e prietenoasă, dar și „înțepată” și știe ce vrea. E puternică și atunci când nu mai poate, mai poate puțin. Este, sper, varianta mea din viitor.

Motivația ei în această perioadă e că oamenii trebuie să știe să aibă grijă de ei și să afle ce se întâmplă cât ei stau în case. „E o perioadă obositoare, dar încerc să fac față cât de bine pot. Cu fiecare zi ce trece suntem mai aproape de finalul crizei.”

În fiecare zi dă și răspunde la telefoane. Transmite informații, merge pe teren, scrie sau înregistrează. Spre finalul zilei apucă să își tragă sufletul, când merge acasă. „Prima săptămână când a izbucnit pandemia, am dormit extreme de puțin, cam cât e normal să dormi într-o singură noapte. Dar am trecut și de perioada asta cu bine. Mesele sunt când, cum pot, unde pot. Dar hei, am un Rom și bomboane mentolate întotdeauna în rucsac.”

Cel mai dificil episod la care a asistat în această perioadă a fost cel din vamă, când mii de români se întorceau disperați acasă. Crede că nu e varianta responsabilă, dar nu îi putem nici condamna. „Mulți dintre ei lucrează fără acte și nu au asigurări medicale. Important era să stea izolați acasă, ceea ce din păcate, în foarte multe cazuri, nu s-a întâmplat. Părinții mei lucrează în străinătate și îi aveam pe ei în minte.”

Spune că e foarte ușor să faci diferența dintre o informație adevărată și una falsă. „Datoria ta ca jurnalist e să te asiguri că ceea ce spui și transmiți e adevărat. Suni și de 100 de ori dacă e nevoie, să te asiguri că informația e corectă.” Pe rețelele de socializare circulă, mai ales în ultima perioadă, multe „alerte” pe care le poate verifica și un simplu cetățean. În ceea ce privește comunicarea cu autoritățile, crede că e „într-o paralizie continuă” și că nu e nimic de îmbunătățit, ci mai degrabă de resetat.   

Cea mai importantă măsură de protecție luată este spălatul pe mâini excesiv. După, urmează dezinfectante și alte soluții. „E important să te speli pe mâini după ce ai atins orice din afară. La filmări în zone cu risc ridicat, folosesc masca și, mai nou, combinezon.” E de părere că e suficient ca după ce venim de afară, să punem hainele la spălat și să ne spălăm bine, bine pe mâini. La vamă avea și ea o mică teamă de îmbolnăvire, fiind vorba despre foarte mulți oameni care veneau din zonele afectate, dar iubirea pentru meserie îi dă curajul să meargă mai departe.

Mihai Vălușescu este unul dintre cei mai luminoși oameni pe care îi cunosc. E mereu plin de energie, chiar și atunci când pare extenuat, și mereu pregătit de o nouă provocare. E reporter Digi24 de aproape doi ani (deja) și mi-e prieten tot de cam pe atunci. E muncitor și talentat. E persoana aia pentru care mă uitam la știri dimineața, în condițiile în care nu sunt chiar a morning person…

E o persoană care rezistă la multe și de obicei tace. Nu pentru că nu ar vrea să spună, ci pentru că așa se adună. Spune că „din punct de vedere fizic, nu pot să mă plâng. Statul în picioare și frigul/arșița sunt lucruri obișnuite pentru un corespondent de teren.” Emoțional, a fost ciudat, pentru că primea într-un mod obsesiv întrebări de la familie și prieteni legat de ce se întâmplă și nu știa ce să le spună. „Voiam doar să îi liniștesc și să le spun că totul va fi bine.”

La început, în primele zile, când nu existau oameni confirmați cu Covid-19, i se părea ireal. „Oameni abia coborâți din avion să fie luați cu o izoletă, transportați într-un salon izolat, iar la finalul zilei rezultatul să fie negativ. Mi se părea că e o glumă, că va fi ceva trecător, că autoritățile au intrat în panică prea devreme.” Au fost momente de foc, pentru că erau câte 4-5 suspecți de Covid-19 pe zi, care erau aduși la Spitalul Victor Babeș, iar ei trebuiau să aibă imagini cu fiecare caz. „Portarii de acolo deja ne cunoșteau, știau că facem live, ce e ăla un sincron sau stand-up. Când a fost confirmat primul caz la Timișoara, adică al doilea din România… am înțeles că nu e deloc o glumă, că e foarte serios ce se întâmplă și că e foarte aproape de noi.”

Zilele de criză încep cu trezirea la 04.30 – 05.00. Live de la ora 06, iar din oră în oră câte un update pe subiect. „În zilele foarte grele am avut și trei live-uri pe oră, pentru că update-ul trebuie comunicat cât mai repede.” Între intervențiile în direct, se strecoară multe telefoane, mesaje de la autorități, un interviu cu medicul curant, informație care trebuie explicată, avalanșa de fake-news care trebuie combătută și, în final, mai e timp să râdem la glume cu toți jurnaliștii care sunt la fața locului. „De obicei, râsul e partea noastră preferată și, recunosc, îmi place să întrețin o atmosferă veselă pe teren.”

Așadar, „zilele de criză nu arată deloc ca la televizor. La tv apari două-trei minute într-o intervenție în direct. Atât văd telespectatorii care spun că nu e greu să fii jurnalist.”

Categoric, este cel mai greu „subiect” despre care relatează. Crede că nimic din ce a făcut până acum nu l-a solicitat mai tare și nu i-a turat motoarele la maximum. E o luptă între ceea ce simte ca om și între ceea ce simte ca jurnalist. Faptul că e „presar” îi aduce „beneficiul” de a ieși din casă pentru a le aduce oamenilor imagini cu ceea ce el vede și ei nu: străzi goale, poliție, armată, oameni cu măști care se uită ciudat unul la celalalt. Ceva s-a schimbat în noi, însă vom vedea ce de abia când vom reveni la normal. „Atmosfera este apăsătoare și mi se pare ireal că totul în jurul meu a înghețat, numai eu continui treaba. Mi-am adus aminte povestind despre asta de filmul 1917. Mă simt exact ca soldatul care rămâne singur și trebuie să ducă scrisoarea generalului. Este sentimentul pe care toți jurnaliștii îl trăiesc zilele acestea.”

Informația adevărată vine din surse adevărate. „Nu am surse care să mintă sau să îmi transmit un simplu zvon.” În schimb, lupta pe care o ducem, cu toții, este cea cu platformele/publicațiile care propagă o avalanșă de fake-news. Pe care noi, ca jurnaliști nu trebuie să o mai verificăm, pentru că avem ochiul format, noi trebuie să o combatem. „Cum o combat? Spun adevărul. Spun că informația apărută în spațiul public nu se confirmă, citez un oficial care insistă pe subiect. E greu să te lupți cu știrile false, mai ales în mediul online, și e și mai greu pentru un jurnalist, pentru că niciodată nu știi când poți pica în capcană. Ce mă enervează foarte mult la fake-news este că se bucură de succes din ce în ce mai des și în rândul categoriilor de oameni care au cultură media. E greu.”

L-am întrebat cum e comunicarea cu autoritățile. „Aș scrie un roman dacă aș avea timp pe subiectul ăsta. Cred că ai aprins fitilul și sper că este mult spațiu pe site pentru acest răspuns”, mi-a răspuns. În general, are o comunicare destul de bună cu autoritățile din Timiș. În primele zile de „nebunie”, comunicarea a fost cât de cât ok. Însă după confirmarea primelor cazuri, Grupul de Comunicare Strategică a trimis o notă tuturor autorităților locale, în care li se spunea că orice informație legată de Covid-19 va fi transmisă la nivel central și se interzice comunicarea cu presa pe acest subiect. „La început, am crezut că este o glumă, dar când am dat piept cu această metoda ineficientă de a comunica, am avut un gust amar. Mi se părea ireal că o informație din Timiș va fi comunicată la București, iar eu o voi afla de la televizor. În realitate, ne-am obișnuit acum cu toate aceste lipsuri, mai ales când vedem că structura centrală comunică greșit informații pe care noi le știm de câteva zile.”

„Măsura mea de protecție a fost, este și va rămâne cumpătarea. Alături de mănuși, mască și dezinfectant.” Nu se apropie de oameni posibil infectați, păstrează o distanță de siguranță și „pentru nimic în lume, nici pentru cea mai bună știre, nu risc să mă infectez. Este crezul pe care ni l-au transmis și liderii noștri de la București și cu care sunt total de acord.”

A transmis din Vama Cenad chiar în prima zi în care s-au introdus controalele în vămi. A fost echipat și nu și-a pus în gând să se apropie prea mult de oameni. „Sunt solidar cu medicii și cu polițiștii de frontieră care sunt în permanență în vămile din vestul țării, pentru că am văzut cu ochii mei că este o muncă titanică.”

Singurul motiv pentru care mă bucur că stau acasă e că am reușit să povestesc despre eforturile pe care le fac jurnaliștii, în special cei de televiziune, în aceste zile. Le sunt recunoscătoare Luisei, Iuliei, Anderkăi și lui Mihai pentru toate orele, verificările, telefoanele, mesajele, transmisiunile în direct și optimismul pe care ni-l transmit în fața camerei și în spatele ei. Dincolo de un cadru bun și un microfon, vorbim despre patru oameni cu adrenalină în sânge, fără de care, am fi mai săraci în informație, cu siguranță. Și subliniez oameni.

Las aici câteva poze care să ilustreze cum arată zilele unui corespondent. 🙂