Protaginista acestui material este Directorul Artistic al Fundației Art Encounters, curator și critic de artă, care și-a susținut teza de doctorat la Universitatea de Arte din București, secția Istoria și Teoria Artei, și este extrem de implicată în relația cu artiștii-rezidenți și participanții la programele culturale organizate în Timișoara. Pentru cei care nu au recunoscut-o încă, numele ei este Diana Marincu.
Întâlnirea noastră a avut loc în mansarda Fundației Art Encounters, locul în care cele mai multe idei de proiecte iau naștere și cel care, de altfel, găzduiește programul permanent al fundației. Am ajuns cu puțin timp înainte de ora stabilită și am surprins-o pe Diana la finalul turului ghidat în cadrul expoziției Pentru că în visele noastre ne asumam riscuri. Urmărindu-i activitatea cu publicul prezent, am dorit să aflu mai multe despre ce implică munca ei ca director artistic. Însă, mai mult decât atât, mi-a povestit cum încearcă, din rolul de director artistic, să îndrume formularea unui proiect chiar și atunci când nu îndeplinește rolul de curator. „În general, încerc pe cât posibil să contribui atât cât pot la crearea unor legături, pentru că sunt foarte importante, cred eu, mai ales pe scena artei din România, existența colaborării, solidarității, a schimbului de informații și cunoștințe și ajutorul reciproc.”
Momentul în care și-a fixat ideea de a-și concentra toată energia și pasiunea în cadrul fundației a venit în urma relației stabilite cu această inițiativă în anul 2017, atunci când a fost invitată, alături de Ami Barak, în calitate de curator a celei de a doua ediții a Bienalei Art Encounters. „În momentul în care fundația a decis să creeze o platformă permanentă pentru expoziții, rezidențe și alte tipuri de proiecte culturale, și să formuleze acest post de director artistic, această oportunitate m-a convins imediat. Mi se părea o idee foarte bună să construiești un program care nu este axat doar pe momentele de vârf ale bienalei, ci pe un program permanent, în care zilnic încerci să creezi un public, să construiești niște relații instituționale, să lucrezi cu artiști interesanți”, spune Diana.
Această pasiune însă își are înfipte rădăcinile cu mult mai mult în trecut. Activitatea în domeniu adună aproximativ zece ani de muncă intensă și diversificată. Putem enumera activitatea desfășurată pentru un artist run space, pentru o fundație non-profit, o colaborare cu Muzeul Național de Artă Contemporană din București și rolul de curator invitat pentru diverse alte instituții și proiecte, atât în țară cât și în străinătate. Lucrul care a marcat-o probabil cel mai mult a fost colaborarea cu Fabrica de Pensule de la Cluj-Napoca. „Tipul acela de instituție absolut independentă, axată pe niște valori împărtășite cu toți membrii ei, m-a învățat foarte multe lucruri și am rămas, de altfel, și cu foarte mulți colaboratori și prieteni care în continuare sunt un reper pentru mine.”
Deși am terminat, la rândul meu, un master a cărui specializare cuprindea și profilul de curator, mă găsesc în continuare în imposibilitatea de a formula o definiție clară a ceea ce înseamnă tot acest demers. Am profitat de oportunitatea acestui dialog și am vrut să aflu care este pentru ea cea mai importantă lecție învățată până acum. Diana este de părere că „una dintre lecțiile cele mai importante din toate aceste experiențe foarte variate a fost felul în care gestionezi acest lucru zi de zi cu oamenii, și faptul că meseria de curator îți impune în permanență să fii foarte atent la cei din jur. Nu este ceva ce poți face pe cont propriu, independent de toată această rețea suport. Lucrul cu arta contemporană, vizitele de atelier în procesul conceperii unei expoziții, precum și scrierea de texte sunt mereu instrumente surprinzătoare prin care mă îmbogățesc zi de zi. Dacă o expoziție reușește să transmită un mesaj puternic, se datorează artiștilor și felului în care încerc să le ofer contextul în care să se exprime cel mai bine. Fiecare nou proiect trebuie să aducă un set nou de întrebări pentru mine. Nu ajunge să ai răspunsurile, ci mereu să cauți întrebările potrivite.”
Nu multă lume cunoaște despre ea faptul că a absolvit Facultatea de Arte și Design de la Timișoara, specializarea Grafică, înainte de a face mutarea spre curatoriat și teorie. Cu ajutorul unei burse Erasmus la Paris a descoperit că acest domeniu „este o zonă atât de mare, și mă pasionează și pe care aș vrea să-l aprofundez…încât da, atunci când am terminat facultatea am plecat la București și am făcut masteratul de istoria artei.” Nu a avut o adolescență obișnuită, în care să își dorească meserii banale, dar, cu siguranță, nu se gândea că va ajunge să devină curator. „Mă gândeam că, cel mai probabil, o să fiu artist, după aceea mă gândeam că aș putea într-un fel explora și pasiunea pentru literatură, dar nu știam în ce direcție și ce înseamnă asta….”
Pasiunea pentru literatură nu a părăsit-o niciodată. Spunea într-un interviu că își propune ca în viitor să dedice cât mai mult timp posibil scrisului legat de artă. Pentru ea, scrisul reprezintă unul dintre instrumentele esențiale ale meseriei avute. „Să scrii un text curatorial cred că este un exercițiu foarte important, în paralel cu expoziția. El este în sine o acțiune care ar trebui să ducă mai departe ideile cu care lucrezi și cele mai importante mize pe care le ai. Toate acestea ar trebui să se armonizeze cu expoziția pe care o faci, aducând împreună printr-un echilibru discursul expozițional propus și textul alăturat.”
O bună parte din meseria de curator înseamnă să te perfecționezi constant, chiar dacă sunt domenii în care niciodată nu te-ai fii putut gândi că vei ajunge să te implici. Toată curiozitatea și adâncirea în informație poate adesea să ducă spre o senzație de copleșire. Pentru ea este totuși ceva firesc. „Sunt momente în care am senzația că orice aș face nu o să ajung să învăț suficient, în care oricât m-aș strădui, nu o să știu cât aș vrea să știu și, întotdeauna vor exista atât de multe lucruri pe care încă nu le-am descoperit și poate nici nu o să le descopăr până la sfârșitul vieții. Momentele acestea sunt ca o stare de anxietate. O anxietate profundă pe care o capeți în momentul în care te adâncești în orice domeniu, dar mai ales în momentul în care dorești să afli tot mai mult. Lucrăm și cu asta, lucrăm și cu anxietățile, căci nu avem încotro.”
Meseria de curator nu este una dintre cele mai ușoare la care te-ai putea gândi. Presiunea la care ești supus și dificultatea finalizării unui proiect cultural diferă de la situație la situație. Totul depinde de felul în care alegi să abordezi contextul în care te afli. „În general nu pot să zic că am lucrat în contexte sau proiecte ușoare, ba din contră. Au fost majoritatea proiecte grele. Că îmi vine ușor, că îmi vine la îndemână, da, e ceva cu care mă simt confortabil și care vine firesc… dar nu sunt o persoană care lucrează foarte ușor și prin asta mă refer la faptul că scriu greu texte, îmi ia mult timp, e un proces anevoios și care mă consumă foarte mult… După aceea, atunci când fac expoziții, și acolo am foarte multe momente care îmi ocupă mintea în mod constant, la care revin și pe care le prelucrez îndelung. Dar, sigur, pe toate acestea încerc să le transform într-o energie pozitivă. Nu mă imaginez făcând altceva.”
Adesea, drumul pe care trebuie să îl parcurgi pentru a ajunge într-un context în care să reușești să îmbini utilul cu plăcutul, poate să fie greu, dar pentru rezultate bune nici nu ar putea să fie altfel. În ciuda faptului că și-ar dori să își dedice mai mult timp studiului individual, Diana este foarte fericită cu ceea ce face. „Bineînțeles că mi-aș dori mai mult timp să reflectez și să existe poate un echilibru mai bun între ceea ce se vede și ceea nu se vede din munca mea. ” Desigur, cea mai mare satisfacție este atunci când indiferent de dificultățile întâmpinate, echipa cu care lucrezi este acolo pentru a îți oferi tot sprijinul. În tot timpul petrecut alături de Diana și de oamenii din jurul ei, am avut constant sentimentul că aceștia se comportă precum o familie adevărată. „Sunt foarte norocoasă că am întâlnit oameni foarte speciali, artiști deosebiți, care m-au influențat și m-au ajutat să devin ceea ce sunt.”
Întrebată dacă ar schimba ceva din drumul avut până în prezent, mi-a răspuns: „Toată lumea are diverse regrete, presupun, poate mi-ar fi plăcut să știu mai devreme exact ce vreau să fac și să reușesc să îmi modelez mai devreme drumul. Pe de altă parte, nici nu pot să spun că ceea ce am făcut între timp au fost rătăciri pe care nu mi le asum… dar, cred că acesta este focusul pe care mi-ar fi plăcut să îl am de la început, pe lucrurile pe care le consider importante. Și, mi-a luat ceva timp să le descopăr.”
Urmărindu-i îndeaproape proiectele în care se dedică complet, nu pot spune decât că simt foarte multă admirație pentru această implicație. Lumea artei contemporane este precum o rețea complexă în care subculturi și tipologii de oameni se întrepătrund sub aceeași credință în valoarea artei. Un curator bun își urmărește îndeaproape toți artiștii și rămâne fidel ideilor acestora. Chiar și Diana Marincu consideră că trebuie suprimată dorința de simplificare, căci, „printr-o simplificare prea mare pierzi un substrat important”. Ei bine, acest substrat, prin complexitatea ideilor pe care încerci să le aplici într-un context și deschiderea pe care o prezinți făcând acest lucru, întotdeauna trebuie să țină cont de publicul avut.
Printre cele mai recente expoziții ale sale se numără Pentru că în visele noastre ne asumăm riscuri, Fundația Art Encounters, Timișoara (2019); Casa Activa. INNERS atopia.future home – Antal Lakner, Fundația Art Encounters, Timișoara (2019); Persona, MUCEM, Marsilia (2019) sau Manufacturing Nature / Naturalizing the Synthetic, Frac des Pays de la Loire (2018). Cu certitudine, nu singurele și, cu atât mai mult, nu ultimele!
