Pentru o bună parte din cei care locuiesc la sat, școala a reprezentat mereu colacul de salvare. Biletul de evadare din fața unui destin scris dinainte și șansa de a te dezice de eticheta rigidă de „țăran”. Pentru cealaltă parte, îl avem drept tipologie pe Moromete, personajul lui Marin Preda care consideră învățătura o pierdere de timp, fără să aducă beneficii pe câmp. Mama a avut bafta de a face parte din prima categorie. Și eu. Și nepoata mea. Suntem trei generații de eleve la sat, unite de același decor, dar separate de zeci de ani de schimbări sociale. Educația la țară, față în față cu trei vârste: 56, 23 și 11 ani.

Generația cu picioarele goale și mâinile pătate de cerneală

Mama îmi povestește cu o grea melancolie și un nod mare în gât despre prima ei zi de școală. Începe cu un detaliu pe care generațiile de azi cu greu l-ar putea procesa, și anume a mers desculță. Nu avea încălțăminte, dar asta nu a oprit-o nici pe ea, nici pe fratele ei geamăn să urmeze gloata de copii care mergeau spre școală, chiar și așa desculți. Mama ei a stăruit mult ca măcar copiii ei să facă școală, cum ea nu a avut posibilitatea. În anii aceia, statutul social al familiei trasa granițe invizibile, dar dureroase, chiar și între băncile de lemn.

„Învățătorii băgau în seamă doar vreo patru elevi din clasă. Era o diferență foarte mare între noi, copiii cu părinți muncitori, și cei ai căror părinți aveau funcții”, își amintește ea. Până și notele deveniseră un barometru al statutului în comunitate. Ierarhia nescrisă a satului se reflecta direct în catalog și în parcursul școlar.

Cu toate acestea, profesorul era o zeitate locală. Alături de preot, dascălul era cel mai de vază om din societate, privit cu un amestec de respect și teamă. O distanță rece îi separa pe atunci de elevi. Nu exista conceptul de prietenie la catedră. Dar tocmai această aură impunătoare a făcut-o pe mama să viseze la rândul ei la o carieră în educație. În clasele a IX-a și a X-a, profesoara ei Evghenia Vasilevna i-a devenit un model de urmat. Așa s-a născut o dragoste pentru copii care a împins-o la catedră, mai întâi ca educatoare. Timp de 17 ani, ea a făcut naveta pe jos, câte 45 de minute în fiecare dimineață și 45 de minute după terminarea programului. Ca mai apoi să se înroleze în breasla învățământului primar. Și acolo a rămas, unde imediat împlinește două decenii.

Când o întreb la ce se gândește prima oară când îi spun „elev la sat”, îmi descrie o libertate pe care copiii de la oraș nu o prea cunosc: „Elevul de la sat vine la școală, face lecțiile și e liber. În primul rând, are un ghiozdan mult mai ușor”.

Dar peisajul pauzelor de atunci arată total diferit față de ce trăiesc elevii de azi. Exista o singură pauză mare, așteptată de toți ca un ritual.

„Ni se aducea o găleată mare cu lapte sau cu ceai și ni se dădea pâine cu magiun”, povestește mama. Cei care apucau, copiau temele în grabă, apoi alergau spre WC-ul din curtea școlii sau inventau jocuri. „Ne jucam «Într-o călimară», doar ca să treacă timpul, pentru că în clasă nu aveam loc de joacă.”

Deși resursele erau limitate – „eram slab informați, ce era în manual, aia era” – setea de carte compensa orice lipsă. Biblioteca școlii era mereu plină, iar elevii aveau un program bine stabilit, pe clase și pe zile, pentru a putea împrumuta cărți. Acasă, literatura pe lângă pasiune era și scuza perfectă. „Îmi plăcea să citesc, îmi puneam cărțile de ficțiune în fața celor de matematică sau de litere. Cât timp părea că învăț, nu mă trimiteau la lucru în gospodărie”.

Privind la satul de astăzi, mama e mai degrabă nostalgică și critică. Observă că interesul s-a diluat, chiar dacă azi informația este la un click distanță. „Dacă copiii de odinioară erau stimulați, fie și de dorința de a scăpa de sărăcie astăzi sunt pur și simplu lăsați în pace”. Problema, crede ea, pleacă de la un cerc vicios al comunității rurale. „La sat au rămas de multe ori părinții care nu și-au făcut profesii. Cum au fost părinții fără interes pentru carte, uneori așa sunt și copiii lor.”

La asta se adaugă un sistem care funcționează din inerție. „Sunt profesori care abia mai merg, dar care rămân la catedră, pentru că e un fel de circuit închis: Facem între noi, ca să nu apară schimbări. Sau altfel de gândire: Cum să-i dăm cu piciorul acum, dacă a muncit o viață întreagă?”

O altfel de etichetă: Fiica de învățătoare și ghiozdanul cu pisici

Dacă prima zi de școală a mamei a fost marcată de picioare goale pe uliță, din prima mea zi de școală îmi amintesc ghiozdanul. Îmi cumpărase mama unul care avea niște pisicuțe pe spate, tare drag îmi mai era. Îmi amintesc geamurile mult prea mari și multe perechi de pantofi lăcuiți, de culoare neagră, care se grăbeau pe scări. Eram o altă generație. Greutățile se mai ușuraseră, însă satul încă fierbea în regulile bine înrădăcinate ale sale. Purtam în acel ghiozdan, pe lângă agenda care urma să fie completată cu primele mele bețișoare litere, și o altfel de presiune pe care nu o bănuiam.

În familia mea se respecta cu strictețe dogma nescrisă a satului: „Ai carte, ai parte!”. Și pentru mine, școala a reprezentat, pe de o parte, o pauză de la multele munci ale gospodăriei. Pe de altă parte, a fost primul meu contact dur cu societatea, locul unde am învățat ce înseamnă, de fapt, „gura satului”. Știam că trebuie să mă ridic la anumite standarde.

Această nevoie de a demonstra a început mult mai devreme, printr-o amintire cu gust amar. Aveam patru sau cinci ani când mama mi-a pus în față un caiet de citire. Am vărsat multe lacrimi peste paginile lui, rodeam picăturile și rămâneam cu fibre de celuloză pe buricele degetelor. Abia peste ani am aflat motivația din spatele mamei. Pe atunci era educatoare și se simțise ofensată când o colegă de breaslă i-a atras atenția că un băiețel de seama mea știe deja să citească. Acel orgoliu profesional a setat ștacheta parcursului meu.

Odată ajunsă la școală, am purtat cu mine eticheta de „fiică de învățătoare”. Nimeni din familie nu punea explicit presiunea notelor pe umerii mei, dar o făceam eu, din reflex și din obișnuință. Trebuia să onorez statutul. Școala devenise un tribunal în miniatură, unde copiii pot fi cei mai nemiloși judecători. Eram arătată cu degetul: „Tu ai note bune doar pentru că maică-ta e învățătoare”. 

Totuși, dincolo de gura satului și de răutățile copilăriei, clasa a fost și laboratorul meu de dezvoltare. A fost locul în care mi s-a dat mână liberă să fiu creativă, să organizez și să implementez idei așa cum consideram de cuviință. Faptul că anumiți profesori se bazau pe mine mă făcea să mă simt puternică. Aici a intervenit procesul de șlefuire: eu cu mine, autoeducându-mă și responsabilizându-mă.

Însă acest proces de șlefuire s-a lovit adesea de o realitate crudă a învățământului rural, o continuare a ceea ce observa și mama: lipsa cronică de personal. La sat, cadrele didactice noi ajung greu. Așa te trezești cu profesorul de istorie care predă și educație civică, sau cu cel de geografie care ține și orele de biologie.

Lipsa de profesori venea la pachet cu niște imagini pe cât de triste, pe atât de absurde. Am văzut profesori care își cărau geanta la 78 de ani, cu picioare atât de grele încât păreau că merg singure, din pură obișnuință, fără să se mai întrebe de ce sau încotro. Am văzut profesori pentru care a venit ambulanța la școală, pentru că viața lor fusese trăită mai mult acolo decât acasă. Am avut profesori care și-au dat ultima suflare chiar pe holurile școlii. Sau chiar mi-au predat profesori din generația părinților mei care încă stau la catedră și îmi învață și nepoții.

Când trag linie astăzi și mă gândesc ce a însemnat să fiu „elev la sat”, nu mă gândesc doar la lipsuri sau la competiție. Pentru mine, înseamnă fiecare dimineață din acei 9 ani în care am fost trezită de mama și în care am bătut drumul spre școală la brațul ei.

Liniștea ecranelor: Împreună, dar separat pe TikTok

Pentru nepoata mea de 11 ani, școala a fost golită de aura sacră pe care o avea pe vremea mamei sau în a mea. Pentru ea, școala pare mai degrabă o obligație. Este acel ceva ce trebuie făcut la această vârstă. Nu o face din pură plăcere și, probabil, nici nu înțelege pe deplin de ce-ul din spate, dar acceptă rutina ca pe o realitate dată și dictată de adulți.

Deși îi place să citească și se implică în diverse activități, motivația ei pare să se fi schimbat. Parcă uneori face toate aceste lucruri doar pentru ca cineva din exterior să o observe și să-i spună acel „Bravo!” de care generațiile anterioare erau adesea private. Totuși, printre aceste schimbări de mentalitate, s-a păstrat un fir roșu care ne leagă pe toate trei: și pentru ea, ca și pentru mine și mama, școala a rămas un refugiu, o scuză perfectă pentru a mai scăpa de muncile și responsabilitățile gospodăriei.

Dacă pauzele mamei însemnau o felie de pâine cu magiun și jocuri improvizate, iar ale mele însemnau agitația curții și bârfele cu fetele la ușa clasei, pauzele nepoatei mele arată cu totul altfel. Chiar dacă stă fizic alături de colegele ei, gălăgia de altădată a fost înlocuită de lumina ecranelor. Pauza se consumă cu telefonul în mână, dând scroll pe TikTok, într-o bulă digitală care anulează granițele satului.

Drumul spre casă. Barometrul unui sat care se transformă

Poate cea mai puternică imagine a evoluției noastre, ca elevi la sat, rămâne drumul de la școală spre casă. O cărare, care mai apoi a devenit un drum de pământ, care ulterior s-a asfaltat. Un drum pe care l-am bătut cu toții, dar pe care fiecare generație l-a trăit cu altă intensitate.

La vârsta mamei, finalul orelor însemna eliberarea unor gloate mari de copii care umpleau ulițele de larmă. Când a venit rândul meu, gloatele se subțiaseră și se transformaseră în cete: eram mai puțini, dar încă formam grupuri care băteau drumul la pas. Pentru generația nepoatei mele, peisajul s-a schimbat dramatic. Astăzi, ulița o mai împarți cu cel mult un coleg, în grupuri de maxim doi-trei copii. Pentru ceilalți, drumul s-a scurtat la câțiva pași rapizi până la portiera mașinii părinților, care așteaptă cu motorul pornit chiar în fața școlii.

Trei generații pe aceeași uliță. Treptat, elevul de la sat a renunțat la picioarele goale, a schimbat presiunea catalogului pe validarea din online și a uitat de jocurile inventate. Dar, indiferent de deceniu, clădirea școlii a rămas același reper: locul din care unii încearcă să evadeze definitiv, iar alții caută doar o scurtă pauză de la viața satului.

Sursa fotografiilor: arhiva personală a Mihaelei.