Uneori, citind, ne îndrăgostim fără să știm exact de cine. De un personaj, de o frază sau de o lume care, pentru o clipă, pare mai vie decât realitatea. Literatura are această putere: transformă emoțiile în povești și naște întrebări cu răspunsuri cât se poate de personale.

Despre câtă iubire încape într-o carte s-a discutat pe 21 octombrie, la Universitatea de Vest din Timișoara, în cadrul conferinței cu același nume. Invitată specială a fost scriitoarea Ioana Pârvulescu, o voce distinctă a literaturii române contemporane, recunoscută pentru modul în care îmbină erudiția, sensibilitatea și umorul fin. Gazda serii, Adriana Babeți, a descris-o prin cinci cuvinte care i-au surprins esența: originalitate, spontaneitate, inteligență, diversitate și prolificitate.

„Meseria de om”

Cunoscută publicului și prin prezența sa în programele școlare, Ioana Pârvulescu este profesoară universitară, critic literar, eseistă și prozatoare la Editura Humanitas. A debutat ca poetă, cu două volume pe care nu le reneagă nici astăzi, deși mărturisește că adevărata ei dragoste rămâne proza. Prima baladă a compus-o la vârsta de opt ani, marcând începutul precoce al carierei sale, iar astăzi se poate mândri cu un portofoliu literar bogat, aproximativ cincizeci de volume: romane, eseuri și traduceri. Printre cele mai îndrăgite titluri se numără: Prevestirea, Aurul pisicii, Viitorul începe luni, În intimitatea secolului 19, Întoarcere în Bucureștiul interbelic și Întoarcere în secolul 21. Pe lângă scris, își rezervă timp pentru ski, înot și plimbări, pune accent pe simpla plăcere de a face lucruri și afirmă plină de sinceritate că are „Meseria de om”. 

Sala Aulei Magna s-a umplut repede, adunând laolaltă oameni de toate vârstele, de la copii și studenți curioși, până la cititori fideli ai Ioanei Pârvulescu, cu toții veniți să descopere câtă iubire încape într-o carte. Atmosfera a fost una caldă, încărcată de emoție și presărată de curiozitatea fiecărui participant.

Între cantitate și calitate

„Într-o carte încape atâta iubire câtă vrea naratorul să fie sau câtă e în stare el să arate”, spune scriitoarea, explicând că iubirea dintr-o operă nu se măsoară prin întindere, ci prin intensitate și perspectivă. Totul, a subliniat ea, depinde de „vocea care povestește, de felul în care naratorul transformă sentimentul în sens”. Pornind de la tema conferinței, aceasta a făcut distincție între cantitate și calitate:

„Am schimbat semnul întrebării pe semnul exclamării. Câtă iubire încape într-o carte! Nu e vorba de mărimea iubirii, ci de țesătura ei, de calitatea ei.”

În debutul conferinței, autoarea a analizat Aria Catalogului din opera Don Giovanni de Mozart, văzând-o ca pe o metaforă a acumulării cantitative. Personajul Leporello „ține un jurnal al cuceririlor stăpânului său”, iar acest jurnal devine o parodie a dorinței de posesiune. „Don Giovanni nu cunoaște iubirea, ci inventarul ei”, a spus autoarea, explicând cum literatura clasică a tratat iubirea ca pe o formă de putere, nu de dăruire. A explicat și felul în care scriitorii au abordat teme precum adulterul sau imaginea femeii, subiecte care, deși aparțin altor vremuri, rămân actuale și azi. A inclus și o analogie cu matematica, prin care a demonstrat felul în care literatura preia „numărul cuceririlor” și îl convertește din simplă cantitate într-o valoare calitativă.

Ioana Pârvulescu a continuat printr-o incursiune filozofică în înțelesurile iubirii, amintind cele patru forme fundamentale: storgé (iubirea față de familie), filia (prietenia), eros (iubirea pasională) și agape (iubirea creștină). Apoi a ilustrat paradoxul comunicării în dragoste, punând în contrast poemul Luceafărul și comedia O noapte furtunoasă. Îndrăgostiții lui Eminescu vorbesc logic și „pe înțeles”, dar rămân separați și nu reușesc să se înțeleagă, iar personajele lui Caragiale, deși folosesc un limbaj simplu, „se pot pricepe între ele de minune”. Se creează astfel o „unitate dincolo de vorbe”, demonstrând că adevărata calitate a iubirii stă în înțelegerea intuitivă. 

În a doua parte a întâlnirii, Ioana Pârvulescu a purtat un dialog deschis cu publicul, răspunzând la întrebări despre procesul de scriere, inspirație și felul în care prinde contur o idee. Întrebată cum îi vin ideile și ce o determină să scrie, autoarea a spus că nu crede în scrisul cu o misiune exterioară. Scriitorul, explică ea, nu ar trebui să pornească de la dorința de a schimba lumea sau de a transmite o teză morală, ci să lase ideile să curgă liber în text, chiar dacă uneori ajung să se contrazică între ele. „Romanul e un tărâm al libertății, al libertății absolute”, a spus aceasta, adăugând că, în clipa în care literatura devine slujitoarea unei ideologii, își pierde esența.

Pentru Ioana Pârvulescu, scrisul nu are rolul de a corecta lumea, ci de a o face mai suportabilă. „Citim ca să suportăm răul”, spune ea, „scrisul trebuie să facă răul un loc mai suportabil, dar fără să-și propună absolut nimic”.

Totuși, nu au fost doar întrebări: o doamnă din public a decis sa împărtășească o amintire din copilărie. A povestit despre cum curtea bunicilor era locul tuturor libertăților, mai puțin atunci când era vorba de cărți. Rochiile se puteau păta fără prea multă supărare, dar o carte trebuia atinsă cu mâinile curate, deoarece era „prea prețioasă” pentru un fir de praf. Nedumerită, fetița a întrebat: „Ce poate fi atât de valoros la o carte?” „Dragostea de oameni”, i-a răspuns bunica. Atunci copilul a privit cartea, cam subțirică, și a întrebat: „Și câtă dragoste poate să fie într-o carte?” Iar răspunsul a fost: „Destulă cât să-ți deschidă mintea și inima”.