fbpx

20 de zile în Mariupol – imaginea crudă a războiului din Ucraina

Bombardamente, cadavre pe străzi, gropi comune pentru cei morți și o atmosferă cumplită de frică. Asta îți lovește retina de la bun început în imaginile crude surprinse în timpul războiului din țara vecină. După mult plâns și un coș umplut cu batiste de hârtie, am reușit să termin de urmărit documentarul 20 de zile în Mariupol. O vizionare grea, dar necesară.

Primele minute au fost definitorii. Un joc de play-stop în care încercam să-mi fac curaj să vizionez mai departe. Până la următoarele replici: ,,E dureros, e dureros de privit, dar trebuie să fie dureros de privit”. Sunt obligată, mi-am zis. Ca om, ca fiică și soră, ca jurnalist. E dreptul meu la informație, chiar așa dură cum e ea.

 Pe 24 februarie 2025 se fac trei ani de la începerea bombardamentelor din Ucraina. O ,,operațiune militară specială”, după cum spune președintele Rusiei, ce are ca scop ,,demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei. La momentul de față, armata rusă a invadat partea de sud și sud-est a Ucrainei (20% din teritoriul țării), unde odată cu înaintarea a lăsat în urmă orașe devastate. 

Îmi și pot imagina: te trezești într-o dimineață cu ,,frații tăi ruși” care îți bat la geam. Doar că nu cu mâna, ci cu rachetele. Peste 6,7 milioane de ucraineni au plecat din caselor lor, refugiindu-se în țările vecine sau mai departe, arată datele UNHCR. Jurnalistul Mstyslav Chernov și echipa sa au stat 20 de zile în orașul-port Mariupol, în primele zile de la izbucnirea războiului. Ei au realizat o cronică de război pentru Associated Press, cu riscul propriei vieți, pentru ca informațiile adevărate să ajungă la fiecare dintre noi.

 Pe retină îmi apare încă scena în care cadavrele sunt aruncate în acele gropi comune, unul câte unul, în saci negri fără nici o însemnare: bebeluși, copii, adolescenți, femei și bărbați – toți nevinovați. Rachete și bombe ce distrug orașul până nu rămâne din el decât un schelet și acela cu mari lipsuri osoase. Nimeni nu se poate pregăti vreodată psihic de un conflict armat, dar aceste secvențe filmate m-au făcut să mă simt atât de aproape! Am fost purtată de lentila camerei de filmat prin momente dezastruoase unde urletele și frica erau la ele acasă. Ca și cum aș fi fost acolo, ascunsă în buzunarul cameramanului, la cald și în confortul casei mele. Mi-am luat niște palme serioase despre ce se întâmplă în realitate și cât de important este să nu rămânem pasivi și indiferenți. Filmul s-a simțit ca lovitura unui clopot, ce încă se zbate și răsună de durere.

 ,,Suntem ucraineni care spun povestea comunităților noastre”, declară Mstyslav Chernov într-un interviu pentru Esquire, o revistă din Statele Unite ale Americii. Filmul documentar aduce la lumină vocile orașului Mariupol (sau a oricărui oraș care a avut soarta acestuia). Personajele surprinse de cameră conduc firul narativ al documentarului prin confesiunile sau conversațiile pe care le poartă cu jurnalistul.

 Pe lângă războiul armat, acum aproape trei ani a izbucnit și un război al informației, de aceea astfel de materiale (cu toate că sunt devastatoare pentru psihicul uman) sunt de o valoare incontestabilă. În timp ce autoritățile ruse declară că „ocupă doar ce este al lor” și că „nu au nimic de-a face cu civilii”, maternități, spitale și blocuri de apartamente sunt bombardate. Oamenii răniți sunt îngrijiți și își caută adăpost în subsoluri sau se refugiază împreună cu mai mulți în clădirile rămase întregi. 

După vizionarea filmului, am stat mult să mă gândesc dacă este sănătos ca asemenea imagini să aibă drept de circulație. Și poate că este mai bine să fim ,,prezenți” la aceste orori, pentru a înțelege cu se mănâncă, de fapt, un război înainte să ne aruncăm cu părerea în stânga și-n dreapta. Au murit și în continuare sunt în pericol milioane de civili, care nu fac altceva decât să supraviețuiască și să spere că lucrurile vor lua o întorsătură favorabilă țării-mamă. 

 Camera se îndepărtează, lăsând în urmă un uriaș morman gri, care cu 20 de zile în urmă era un oraș ce își vedea de viața sa liniștită, și oamenii de familiile și activitățile zilnice banale care acum nu mai sunt. 

Mi-aș fi dorit să nu aud discuția telefonică a unei femei din autobuz, astăzi. Din păcate nu e doar o voce stridentă a unui cetățean dintr-un oraș agitat, ci este un simbol al ignoranței, pe care îl întâlnim la mulți dintre noi. ,,Ei, să stea acasă la ei, la războiul lor, nu să vină la noi. Ce treabă avem noi cu bătaia lor!”. Vorbe aruncate fără să pui la îndoială ce mai înseamnă ,,la ei”.  Poate abia după un asemenea film, femeia din autobuz ar înțelege că acasă pentru ei este un front de luptă, acasă este un mare pericol, iar ei nu au fost întrebați dacă vor să li se întâmple așa ceva. Refugiații fug de moarte și nu de confort. Iar ,,războiul lor” nu este doar al lor – este o tragedia a umanității, care ne privește pe toți.

 Filmul documentar 20 de zile în Mariupol a avut premiera în 2023 la Festivalul de Film Sundance. Între timp a câștigat diverse premii, inclusiv Oscarul pentru cel mai bun film documentar, iar regizorul a câștigat premiul Pulitzer pentru serviciu public.

Sursă fotografii: Cinemagia

Author

Distribuie:

Articole recente:

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!