„Ce ciudat că încă te poate durea ceva ce nu mai este acolo”. Asta spune micuța Alma, undeva pe la jumătatea filmului. Un gând atât de simplu, copilăresc, dar care explică mai mult decât durerile fantomă pe care le simțea verișorul ei. Explică însăși esența filmului: corpurile fetelor simt durerea generațiilor care au fost înaintea lor. Chiar dacă mamele sau bunicile lor nu mai sunt prezente fizic, filmul ne arată că ele nu au plecat niciodată cu adevărat din acea casă.

Patru generații sub același acoperiș

Al doilea lungmetraj al regizoarei Mascha Schilinski ne poartă prin patru epoci diferite, urmărind destinele a patru adolescente: Alma, Erika, Angelika și Lenka. Ele locuiesc, pe rând, în aceeași fermă izolată din estul Germaniei. Ceea ce leagă trăirile acestor personaje complet unice, care pe hârtie nu ar avea nimic în comun, este trauma generațională conservată între pereții acestei clădiri.

Mascha Schilinski demonstrează cum generații diferite pot traversa același set de sentimente. Indiferent de condițiile de viață sau de preocupările lor, protagonistele reacționează la un context mai profund decât pot înțelege. Deși despărțite de zeci de ani, viețile lor încep să se oglindească într-un mod tulburător. Regizoarea explorează modul în care traumele familiale și dorințele nespuse se transmit prin „memoria zidurilor”, creând o legătură invizibilă între epoci.

O experiență fragmentată și imersivă

Povestea nu este liniară și nici ușor de urmărit. Regizoarea folosește tăieturi de montaj abrupte și treceri de la o perspectivă la alta care te pot lăsa confuz. Mie, cel puțin, mi-a luat uneori un minut să realizez că am trecut de la punctul de vedere al unui personaj la altul. Nu consider asta o slăbiciune a filmului, ba dimpotrivă: m-a făcut să vreau să îl revăd la doar câteva ore după ce am ieșit din cinema.

Scriu această cronică după a doua vizionare, dar dacă aș mai fi avut timp de una, cu siguranță ar fi fost trei. Este genul de film la care ai mereu impresia că ai pierdut ceva sau ale cărui scene te bântuie mult timp. Această „joacă” cu atenția privitorului m-a ținut în priză, creând un echilibru necesar între scenele lungi, sumbre și lipsite de dialog, care altfel ar fi riscat să devină monotone.

Sunetul căderii: Între realism și horror

Montajul nu este singurul element care pune în echilibru  elementele sumbre cu cele jucăușe. O mare parte din atmosfera filmului este construită prin utilizarea ingenioasă a sunetului. Titlul în engleză, The Sound of Falling, nu a fost ales întâmplător: sunetul căderii este un laitmotiv care îți dă fiori reci primele dăți când îl auzi. Pelicula are o modalitate unică de a te transpune în pielea personajelor printr-o coloană sonoră lipsită, în cea mai mare parte, de muzică. În schimb, „sunetul căderii” acompaniază scene aparent banale și, prin creșterea intensității, le transformă în momente înfricoșătoare, făcându-te să aștepți un jump-scare ca într-un film de groază.

Schilinski nu folosește doar sunete artificiale, ci și elemente naturale captate brut: vântul care mișcă iarba, apa râului în care se scaldă personajele sau bâzâitul muștelor, care apare atât de des, încât începe să enerveze și publicul. „Ce multe muște am văzut în filmul ăsta!”, l-am auzit plângându-se către soția lui, spre final, pe domnul din spatele meu. Prin amplificarea acestor detalii sonore în mijlocul celor mai tensionate scene, spectatorul devine un personaj care trăiește povestea cu toate simțurile.

Estetica fantomatică și suferința feminină

Inspirată de estetica fotografei Francesca Woodman, Mascha Schilinski folosește o cameră care „plutește” prin încăperi ca un martor fantomatic. Cadrele sunt hipnotice, pendulând între realismul brutal al vieții la fermă și secvențe onirice, aproape suprarealiste.

Scenele sunt narate chiar de fete, la timpul trecut, sugerând că filmul este compus din amintiri retrăite. Fiecare dintre cele patru ne lasă să pătrundem în mintea ei și să îi descoperim frica dominantă: Alma este obsedată de moarte, Erika nu-și poate uita unchiul care și-a pierdut un picior, Angelika este sexualizată de bărbații din viața ei, iar Lenka se simte banală, lipsită de unicitate.

Rând pe rând, ele devin „fantome”. Alma privește fotografii cu o fată moartă care pare a fi ea însăși; Erika se pierde în râu alături de alte femei pentru a scăpa de violența războiului; Angelika fuge de acasă după o reuniune de familie, dispărând dintr-o poză ca un spirit; Lenka realizează că eforturile ei de a fi diferită sunt în zadar, simțindu-se în continuare invizibilă.

Atât moartea, cât și sexualizarea sunt teme recurente, probleme cu care se confruntă fiecare fată din film, demonstrând că, dincolo de epocă, suferința rămâne un numitor comun care le leagă poveștile.

Singure sub soare nu este un film comod, dar este o vizionare care rămâne mult timp cu tine după genericul de final. Câștigător al Premiului Juriului la Cannes 2025, este deja una dintre marile revelații europene ale anului. 

El va fi proiectat duminică, 5 aprilie, de la ora 17, la Cinema Studio.

Sursă fotografii:  Cinema Studio