Gheorghe Crișan a fost redactor-șef la Revista Forum studențesc, în perioada 1977-1981, și unul dintre persoanele esențiale în redacție. A absolvit Facultatea de Electronică a Universității Politehnica și Facultatea de Științe Economice a Universității de Vest Timișoara.
Odată cu comasarea revistelor studențești Scalpelu, Micron, Forum și Agraria, în 1973, s-a înființat Forumul studențesc. Gheorghe Crișan avea aproape 20 de ani atunci și era student la Politehnică.
Am discutat cu el despre cum se făcea presă altfel, despre scris și prietenie.
Ce v-a determinat să urmați calea scrisului și să intrați în această redacție?
Sunt absolvent al unei clase speciale de matematică a fostului Liceu nr. 2 din Oradea, unde se edita revista școlară Pași, printre ai carei redactori se număra și regretatul actor Adrian Pintea. La ora aceea, eram un pasionat al cuvintelor încrucișate, susținând rubrica de rebus. După admiterea la Politehnică au urmat cele 9 luni de stagiu militar în Timișoara, timp în care am luat contact, încă de pe-atunci, cu atmosfera studențească. Motiv ca de aici până la a apărea în redacția Forum studențesc să mai fie doar câțiva pași. Prima dată, ca să-l ajut pe fratele meu (ajuns deja redactor-șef), iar mai apoi ca un prolific autor de texte pe diverse tematici. Ca să spun așa, am trecut de la cuvintele încrucișate… la cuvintele potrivite, trăind bucuria scrisului și a pătrunderii într-un colectiv care funcționa ca o adevărată familie.
Ziarul avea o țintă evidentă: studenții. Cum erau alese subiectele ca să capteze interesul tinerilor și, în același timp, să se încadreze în condițiile vremii?
La unificarea publicațiilor editate de universitățile timișorene s-a ales o denumire foarte inspirată – Forum studențesc. Și, în plus, s-a decis ca redactorul-șef să fie student (în cazul de față, de la Politehnică). Ca atare, revista trebuia să fie una eminamente studențească, scrisă de studenți, pentru studenți, cu subiecte din viața lor profesională și personală, în care să se regăsească ușor. Și să fie cât mai actuală.
Dincolo de cerințele editorului (printre care, inevitabil, și cele politice), aveam libertatea de a alege și a decide. Fiind studenți de la toate universitățile, dezbăteam în redacție – adesea până seara târziu – subiectele tentante, de actualitate și de interes, și care puteau avea un grad sporit de generalitate, pentru a fi citite de către toți studenții. Erau bătălii aprige în redacție, fiecare luptând pentru un loc în pagină, în cele din urmă contând și modul de realizare și scriitura. Era nevoie de un echilibru în toate, mai ales că fiind singura revistă din centrul universitar timișorean (spre deosebire de alte orașe în care funcționau 2-3 publicații), trebuia să găsim loc și pentru literatură, și pentru divertisment, și pentru studenții de alte naționalități. Când nu găseam, mai propuneam câte un supliment tematic – poezie și proză, literatură și artă SF., rebus, desen satiric etc..
Fiind căminiști, asemenea majorității abonaților noștri (peste 10 mii) și trăind printre ei, cu toate bunele și relele perioadei, simțeam pulsul vieții lor cotidiene și știam foarte bine ce-i preocupă și ce și-ar dori să citească… Și încercam să facem asta ALTFEL. Inclusiv în aspectul grafic. Nu întâmplător revista a fost considerată, la nivel național, ca reflectând cel mai bine problematica studențească. Și, în plus, a fost singura revistă din România prezentată în publicația Interpressgraphic a Organizației Internaționale a Jurnaliștilor.
Suntem în perioada comunistă, când cenzura nici măcar nu se mai ascundea pe la colțuri, iar majoritatea dintre voi (poate chiar toți) nu studiau la o facultate în domeniul comunicării. Care parte a fost mai dificilă, situația presei sau mai degrabă lipsa experienței din domeniul jurnalismului?
Există o vorbă valabilă și-n cazul nostru, cum că meseria nu se învață, ci se fură. La începutul anului universitar se făcea reclamă, în anii de studiu sau la cămine – mai ales de către cei de la Casa Studenților – pentru participarea la diverse forme organizate de petrecere a timpului liber, printre care și revista Forum studențesc. Ca atare, încă din anul întâi îți puteai face ucenicia la revistă, la cenaclurile studențești de creație sau la Cercul de Presă (un fel de școală practică de gazetărie). Veneau aici cei care mai cochetaseră cu scrisul și în licee, dar și mulți studenți de la facultățile de științe tehnice sau exacte, care găseau în gazetărie locul ideal pentru o exprimare extraprofesională.
Practic, studenții din anii mai mari, cu oarecare vechime, preluau bobocii și îi formau, ajutați fiind de activitatea cercului de presă unde erau invitați săptămânal jurnaliști cu experiență din presa locală sau națională. În plus, învățau din ceea ce citeau în revistă și în presa de la toate nivelurile. Iar Forumul era nu doar un poligon de încercare, ci și prima rampă, tot mai sigură cu trecerea timpului, de lansare în carieră.
În 1976 ați fost ales redactor-șef adjunct, iar mai târziu, între 1977-1981, redactor-șef al revistei. V-ați simțit vreodată important în preajma colegilor sau față de profesori? Au existat oarecare beneficii?
Nu, eu am fost tot timpul unul dintre ei, un prieten, încărcat însă cu mai multe responsabilități, chiar dacă, practic, nu existau mijloace de a fi pedepsit pentru greșelile dintr-o activitatea făcută aproape benevol. Față de profesori nu aveam cum să fiu (sau să mă dau) important, fiind, în fapt, un student ca oricare și încă la o facultate foarte grea. Deși, în fond, beneficiam de o legitimație de presă, pe care scria clar că „organele de partid și de stat trebuie să acorde tot sprijinul necesar”. Asta însemna că suntem ca niște ziariști cu acte în regulă, cum ne plăcea să ne și simțim. Aș putea să spun că beneficiam, totuși, de ceva drepturi, ca orice redactor-șef: aveam acces oriunde în centrul universitar, semnam ordinele de deplasare ale redactorilor studenți pentru documentări în mediul studențesc (inclusiv în tabere), puteam motiva absențele colegilor de redacție (prezența la cursuri fiind obligatorie), totdeauna condiționat de predarea la timp a materialelor asumate, fixam premiile pentru activitatea depusă (convertite inevitabil în contribuții la organizarea unor excursii). Și fonduri existau destule, mai ales la un tiraj lunar de peste 10.000 de exemplare. Dar nu cred că m-am folosit abuziv de aceste drepturi. Dovadă că mi-am păstrat toți prietenii de-atunci.
Redacția era, așadar, ca o familie, ca un grup de prieteni care petreceau mult timp împreună. Dacă ați putea să-mi povestiți o întâmplare deosebită, un moment haios care v-a rămas până în zilele noastre în memorie, care ar fi?
Oh, sunt multe, iar manifestările aniversare din aceste zile și, mai ales, ediția specială realizată cu acest prilej, le-au adus pregnant în atenție. De la întâmplările bahice din excursii, la isprăvile din tipografie sau la episoadele cu cenzura sau la editarea vestitelor foi ale festivalului. De la participarea la nunțile sau aniversărilor colegilor, la cenaclul pe care îl organizam, la tururile prin taberele studențești sau la un Revelion organizat în plină vară.
Totuși, dacă m-ai provocat, mi-aduc aminte că organizasem un tur prin țară, pe Valea Oltului, și am ajuns la Păltiniș, unde am organizat un mic chef, ce s-a lungit peste ora legală de-atunci (22:00), astfel încât am fost sancționați prompt, inclusiv cu confiscarea „averilor”. Nu înțelegeam zelul hotelierilor, până ce în hol a apărut cineva în uniformă. Am înțeles repede situația și am atacat frontal organul, din postura de bieți studenți. După o mică pauză, în care personajul în cauză a dispărut, am fost poftiți cu toții într-un separeu, fiind „sechestrați” acolo de toată conducerea miliției din Sibiu, ea însăși adunată la un tradițional chef. Cheful s-a generalizat, pe consumația celor în uniformă, căror le-am dedicat, frățește, celebrul „șlagăr” al vremii, Nu te pune, măi, cu Meliția. Nu știam atunci că, ulterior, mulți dintre forumiști aveau să se pună față-n față cu Miliția vremii, înfruntând-o…
Desigur, era în ͑89, când la Timișoara a izbucnit revoluția românilor împotriva regimului comunist. Cum s-a manifestat acest moment în cadrul revistei studențești?
Personal n-am prins acele vremuri în redacție, fiind deja ziarist în presă națională. Aș remarca, însă, faptul că, după câteva încercări de a readuce la viață, în 1990, Forumul studențesc, acesta a apărut regulat preț de 9 numere, editate de Societatea Europa a studenților publiciști, printre redactori numărându-se George Șerban, Dan Rațiu, Valentin Sămînță, Dan Coclici, Adrian Bădescu etc.
Revista s-a vândut atunci ca pâinea caldă, în tiraje de invidiat. Ulterior, revista a apărut sporadic, începând din 1993, în 1-3 numere pe an, având un pronunțat caracter literar, în formate și într-un număr variabil de pagini. Aș mai aminti un fapt, puțin știut. Astfel, în 1 ianuarie 1990, liderul Frontului Democrat Român mi-a cerut, mie și încă unor colegi, să adunăm ce credeam noi că era mai valoros în presa timișoreană a acelor momente, pentru a face un nou ziar, alternativă la fostul ziar județean. Evident, ne-am orientat spre cei care nu lucraseră în presa de partid, respectiv majoritar spre foștii forumiști. Totul s-a spulberat însă când ni s-a propus să facem ziarul Frontului, adică tot un ziar de partid. Așa zis Democratic. Din fericire, ideea de a face o nouă publicație nu s-a pierdut. Și nici spiritul forumiștilor, care avea să se regăsească în Proclamația de la Timișoara, în Societatea Timișoara sau în conținutul unor publicații, în care aceștia s-au situat mereu în primele rânduri.
Dumneavoastră ați făcut parte din primele generații de Forum studențesc, fiind unul dintre stâlpii acestei redacții. Cum vă simțiți astăzi, la 50 de ani de presă studențească din Timișoara?
A fost visul și ambiția mea de a mai reuni odată, în vremurile dificile de azi, generațiile de forumiști. Pentru a reda istoriei o perioadă destul de importantă, care a marcat – prin oamenii ei – evoluția viitoare a presei timișorene (dar nu numai a acestui domeniu), prin realizări de excepție, obținute în contextul aparte al acelor vremuri, și care a format oamenii de excepție și specialiști de marcă, al căror spirit viu și curajos a influențat anii democrației noastre atât de originale. În plus, prin ediția specială a Forumului studențesc, oglindă fidelă a tot ce s-a întâmplat în cei 50 de ani, cât și prin filmul realizat de TVR și, mai ales, prin acțiunea de digitalizare a revistelor studențești timișorene, cred că am reușit o utilă și necesară conservare a roadelor minții unor tineri talentați, dar și a unei viziuni aparte asupra unei istorii locale (implicit universitare) plină de evenimente notabile. Ceea ce îmi dă, desigur, sentimentul unei datorii împlinite.
