Student la Jurnalism la Universitatea de Vest, Vlad Ciurescu s-a lansat și ca scriitor, fiind autorul cărții Morbid – o călătorie literară plină de mister și care te provoacă să îți pui mintea la contribuție, să îți eliberezi imaginația și să uiți de orice limită.

În acest interviu, Vlad ne-a făcut câteva mărturisiri despre cum s-a apucat de scris proză și despre procesul de creație.

Cum te-ai apucat de proză, de la ce vârstă?

Când m-am apucat prima dată de scris proză serios a fost prin clasa a X-a sau a XI-a. Era începutul pandemiei, prin 2020. Îmi plăcea mult proza, dar nu prea scriam așa multă înainte. Mai mult făceam altceva: de exemplu, desenam sau jucam jocuri de roleplay și îmi imaginam multe.

Te-a ajutat în vrun fel fapul că ești student la jurnalism? 

Jurnalismul m-a ajutat fiindcă am învățat foarte multe despre scris. Chiar dacă învățam ceva strict și obiectiv – o metodă clasică de scriitură – eu luam metoda și o aplicam într-un mod artistic. De exemplu, înainte făceam propoziții foarte lungi, iar jurnalismul ne învață să fim cât mai la obiect și să utilizăm propoziții scurte. Lucrul acesta contează foarte mult și în literatură. Dacă nu eram la jurnalism, nu aflam nici de cenaclul Pavel Dan. Scriitorii sunt foarte des și jurnaliști. Jurnalismul este o metodă de scris, un gen, până la urmă.

Care sunt scriitori tăi preferați?

Cel mai mult îmi place Howard Phillips Lovecraft. Am citit și Stephen King, mi-a plăcut mult seria Dark Tower. Îmi plăcea foarte mult cum Stephen King descria în serie fiecare detaliu. Felul în care scria îmi plăcea mai mult decât povestea în sine. Îmi place și povestea, dar felul în care spune el povestea, în care face povestea, în care el vizualizează în capul lui povestea și o transcrie în cuvinte. Să descrii senzația, mirosul, cum te simți psihic, cum se simte înăuntrul tău. Poți să creezi imagini, poți să creezi efectiv stări, să clădești un ambient, cum se simte persoana aia… Iar și mai interesant de cum se simte o persoană normală – poți să treci la nivelul de a scrie, cum se simte o persoană nebună și să-ți imaginezi cum ar vedea ea lumea. Cum am făcut cam în toate povestirile mele, pentru care am citit și m-am documentat foarte mult despre boli mintale.

Te-ai folosit de o boală anume în poveștile tale? 

Am creat o boală. De obicei o persoană care are o boală mintală nu are doar una singură. Persoana aceea nu se comportă „conform standardelor oficiale”. Sunt mult mai mulți care au o combinație de boli mai ciudate. Spectrul de boli mintale e foarte mare: pot fi multe diagnostice și stările sunt foarte diferite. Ce am făcut eu cu personajele mele e un fel de borderline psihotic – un fel de tulburare de personalitate schizoidă și bipolară.

La ce activități literare participi pentru a-ți îmbunătăți procesul tău de scriere?

Sunt la cenaclul Pavel Dan în prezent. Am participat și la o tabără de creație organizată cu ajutorul lui Alexandru Condrache. Am publicat poezii în revista Banat din Lugoj. Am fost prima dată la cenaclul Pavel Dan, la începutul celui de-al doilea an de facultate, tot la îndemnul profesorului meu, Alexandru Condrache. Acolo am început practic tot. Acolo am început să scriu mult mai bine, să înțeleg mult mai mult scriitura, să stau mult mai mult cu scriitori. Cenaclul chiar te face să te simți ca un poet din în anii  ͐60- ͐80: anul acesta a împlinit 65 de ani. Coordonatorul cenaclului are 80 de ani și el e în cenaclu de când se știe, de la 20 de ani. El e farmecul cenaclului, de fapt. Toți suntem așa diferiți acolo și fiecare are parcă un aer asemănător cu fiecare și ne completăm, e ceva mai diferit dar în același timp echilibrat și bine compus.

Ce planuri ai? 

Încă mă gândesc, nu știu. Vreau să termin masteratul, dar încă orice e posibil. Nu-mi prea place să îmi fac planuri exacte cu privire la ce să fac. Eu trăiesc după chestia că poate să se întâmple orice în orice moment și să afecteze tot. Mă gândesc tot timpul la efectul butterfly. Și atunci, de ce să îmi mai fac speranțe când pur și simplu e mult mai bine să fii și axat pe prezent, nu pe viitor sau trecut. Îmi place deocamdată cum e totul.

Te-ai gândit la o următoare carte?  

Da, mă gândeam să o scot în luna decembrie, încă nu sunt sigur, o să fie un volum de poezie.

La proză te-ai gândit?

Deocamdată lucrez la niște chestii legate de proză. Dar nu știu, cred că după poezie o să fie o bandă desenată, un roman grafic și după romanul grafic o să fie, probabil, proză iarăși. Sau, cine știe, poate roman grafic și proză în același timp.

Și despre următorul volum cu poezii ce poți să ne spui?

Prin volumul acesta de poezii o să încadrez o perspectivă, o viziune a vieții. Să vezi viața mediocru, dar sec, și cum arată viața seacă și monotonă, doar că în același timp, descrisă în amănunt și dezvoltată, făcută interesantă și halucinantă. Lumea modernă în care trăim, dar în același timp mizeră. Poezia pentru mine e tot un text ca o proză, oarecum, e o poveste doar că e atât de stoarsă și concentrată, încât devine versuri. Pentru că scot multe cuvinte de legătură, o fac mult mai subiectivă, ca un fel de mini rezumat mai vag. Cuvintele astea, care sunt foarte încărcate cuprind mai multe chestii, poți să spui doar într-un cuvânt mai multe deodată.

Care e cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat în procesul de scriere?

Provocările cele mai mari erau pauzele de scris, mai ales la proză, dar și la poezie. La un moment dat e lipsa asta de inspirație și lipsa de conectare cu textul.

Pauzele pot fi benefice? 

Câteodată îți sunt benefice, depinde de cum le vezi tu. Când ieși din aceea stare îți e frică că, poate, nu mai revine starea aceea de conectare și de inspirație. E o provocare ca să treci peste blocajele astea și să continui să scrii.

Cum te raportezi la personajele tale? Există vreun personaj cu care te simți mai conectat?

 Fiecare personaj pe care l-am creat practic e o parte din mine. Pentru că, atunci când fac un personaj, de obicei, îl mulez cât de cât pe personalitatea mea. Depinde foarte mult de starea pe care o am și în funcție de asta îmi schimb, oarecum, persoana și felul de a fi. Există anumite calități sau defecte, poate mai multe în unii. De exemplu, în personajele din cartea mea sunt proiectate doar defectele mele. Mai sunt și câteva chestii care poate sunt doar pe jumătate ale mele, chestiile benefice. Sau poate nu sunt deloc, ci sunt doar închipuite. E o structură mai complexă.

Ce-ți place să scrii mai mult: proză sau poezie? 

Îmi place mai mult să scriu proză. Atunci când scrii proză, creezi altă stare, pentru că folosești mult mai multe cuvinte. E foarte greu de ales pentru că ambele au senzațiile lor care sunt la fel ca intensitate. Poți să te bucuri de ele – una te face să te simți cum nu te face cealaltă. 

Ce te motivează? 

Motivația e… să creez, să arăt viziunea mea altora. 
Să existe mult mai multe materiale care mie îmi plac, pentru oameni ca mine cărora le place același gen.

A fost intenția ta să lași finalul deschis la interpretare sau există un anumit mesaj sau o idee pe care ai vrea să o transmiți cititorilor?

În clasa a X-a chiar voiam să merg la facultate la psihologie și studiam foarte mult pe partea asta. În carte, în capitolul „Absent”, în spatele tipului care trăia, în spatele psihicului care era deasupra tuturor poveștilor, exista perspectiva unui nebun și cum se simțea nebunia. Pot să spun că nici eu nu cunosc finalul, nu pot să spun dacă e real sau nu. Fiecare să își imagineze starea. Și fiecare să-și imagineze ce vrea la partea de final. Așa poate să intrige și toate categoriile de oameni. De exemplu, cei mai pasionați de psihologie încep să gândească mult mai complex față de oamenii care au cunoștințe „normale” și se gândesc dacă e real.

Sursă fotografii: arhiva personală a lui Vlad