Ghiță Mureșan, cel mai înalt baschetbalist care a jucat vreodată în NBA (la 2,31 m înălțime), și-a făcut apariția la Universitatea de Vest din Timișoara, sâmbătă, 20 mai, pentru a purta un dialog cu pasionații de baschet. Acesta nu a vorbit doar despre importanța sportului în viața copiilor, ci și despre importanța educației. El a răspuns la o serie de întrebări adresate de către cei din public: studenți și copii alături de părinții lor. 

Care este legătura dintre sport și educație?

Nu poți da totul din viață ca să devii jucător în NBA, ai nevoie și de educație.

În primul rând, baschetul este un sport pentru copii deștepți. Ai nevoie de un IQ dezvoltat ca să joci bine baschet. Vi-l pot da ca exemplu pe Dončić, care este unul dintre cei mai deștepți jucători de baschet pe care i-am văzut în viața mea. Dacă vă uitați la un meci de-al lui vă dați seama cât e de deștept. Asta nu se dezvoltă peste noapte, ci la școală.

Baschetul asta dezvoltă: corpul, creierul, caracterul. Mă uit la copiii aceștia care sunt aici: cine sunteți voi de fapt? Voi sunteți viitorii noștri lideri, cei care o să conducă acest oraș, cei care o să conducă această școală, cei care o să conducă această țară.

Eu, de exemplu, care ies la pensie, am nevoie de niște lideri deștepți, educați, sănătoși, cu caracter – lucruri care sunt dezvoltate de sport. Sportul dezvoltă și comunicarea. Tot eu, dacă sunt certat cu antrenorul meu, nu mai pot juca baschet cu el; la fel cu colegul de echipă. Am lucrat cu câțiva ani în urmă la un proiect în Senegal, când în America s-a făcut o statistică și am aflat că peste 85% din directorii de companii au jucat sport de echipă în liceu.

Nu pot spune că baschetul e cel mai important sport – nu este. Sportul care îți place, sportul în care te simți tu bine, sportul care te pune pe tine în evidență – acela e cel mai important sport. Vi-i dau ca exemplu pe copiii mei, care au făcut vreo patru sporturi. N-au fost axați doar pe baschet; nici nu voiam să facă baschet, ci ceea ce lor le place. Până la urmă, amândoi au ajuns să facă baschet. E foarte important să te simți bine în ceea ce faci. Când părintele trebuie să te scoată din casă și să te ducă să faci un sport, atunci e degeaba. Avem nevoie de niște lideri care să fie educați, să fie sănătoși, să fie onești, care să știe să comunice cu oamenii. 

Care este echipa ta preferată din NBA în acest moment?

În acest moment, în playoff, este Denver Nuggets. Îmi place foarte mult cum joacă sârbul Nikola Jokić. Îmi place inteligența lui, îmi place jocul lui. Mă bucur să îl văd și sper să câștige finala. M-aș bucura pentru el să îl văd cum câștigă, e un jucător care merită. Îl urmăresc de când a venit în NBA și îl văd cât de mult a progresat în fiecare an. Îmi place să văd jucători care progresează, care muncesc să devină mai buni.

Care este coechipierul tău preferat?

Pe lângă echipa națională, am jucat la multe alte echipe. Echipa mea favorită a fost echipa în care am avut fani, echipa în care m-am distrat, echipa copilăriei, echipa care m-a creat, și anume Universitatea Cluj. Unul dintre coechipierii mei favoriți a fost Mircea Cristescu, în care aveam foarte mare încredere atunci când jucam împreună. Aveam foarte mare încredere în el în atac, în apărare. A fost primul jucător de încredere pentru mine; poate și eu am fost la fel pentru el. 

Cum e să fii atât de înalt?

Știi cum este, în viață te obișnuiești. Porți aceeași pereche de pantofi în fiecare zi, până când ți se pare că aceea e cea mai normală pereche. Eu, de exemplu, nu știu cum e să fiu ca tine. 

Care ar fi cele mai importante etape pe care ar trebui să le aibă în vedere cei care chiar vor să facă performanță în acest sport? Ce trebuie să aibă în vedere părinții?

Trebuie să aveți în vedere educația, totul vine după aceea. Când îți duci copilul la antrenament, îl duci cu zâmbetul pe față. Timpul dezvoltă tot. Copilul e ca un copac care în fiecare an se dezvoltă și crește. Nu poți forța nimic. Cu talent te naști, dar important e să te bucuri de moment.

Pe copii îi ajută extrem de mult să facă mai multe sporturi în dezvoltarea personală și în crearea caracterului. Sunt ceva studii care spun că copiii se lasă de sport pe la 13-14 ani. Unii dintre ei pentru că părinții îi jignesc în timpul meciului, nu în mod direct, dar îi fac să se simtă jigniți. Un alt motiv sunt antrenorii care devin antipatici. Un părinte trebuie să fie cel mai fericit, și când copilul joacă bine sau când nu joacă la fel de bine. Bucurați-vă de moment. În afară de a spune „Sunt mândru de tine” și „Bravo!”, nu e absolut nimic ce poate face un părinte, antrenorii fiind cei care trebuie să îi împingă pe copii să meargă mai departe.

De multe ori când prietenii mei mergeau la chef, eu mergeam la antrenament. Prietenii mei plecau în vacanță, eu plecam în cantonament cu lotul. Familia mea avea o reuniune, eu plecam în turnee. Ca să devii un bun sportiv trebuie să dai foarte, foarte mult și să primești înapoi foarte puțin.

Ai prefera un antrenor care să țipe la tine, dar să te și motiveze în timpul meciului sau un antrenor care să spună că dacă faci o greșeală e totul în regulă?

Am avut ambele tipuri de antrenori. De obicei, antrenorii se modelează după caracterul jucătorilor, dar, câteodată, ei trebuie să îi și motiveze pe jucători.

Odată, când eram în NBA, jucam la Philadelphia, aveam vreo 20 de puncte în prima repriză, iar în a doua repriză eram minus 15 puncte. Am intrat în vestiar și antrenorul era extrem de vulnerabil – cred că în cel mai rău moment al lui. Știam că era așa ca să ne motiveze, să ne trezească. Nu ne-a jignit pe niciunul, doar ne-a arătat cât de supărat era. Când ne-am întors din vestiar, am câștigat meciul la diferență de vreo 2-3 puncte. Aia a fost cea mai frumoasă bucurie, a fost cel mai frumos moment pentru noi. Antrenorii nu trebuie să fie tot timpul plictisitori, straight. Trebuie să aibă și momente în care să te trezească.

La infrastructura pe care o avem acum în România, în cât timp crezi că România va mai avea un jucător în NBA?

Hai să vă dau un exemplu. Când am făcut programul pentru Senegal, acolo era o singură sală de baschet. Asta a fost prin 2006-2008. Acum sunt jucători din Senegal în NBA. E mult mai important să ai un program decât o infrastructură propriu-zisă. Dacă folosești cu cap ceea ce ai, poți scoate jucători foarte buni. Cel mai greu e să găsești talentul. Degeaba ai săli, dacă nu ai talent. Poți să ai 1000 de copii care se antrenează, dar dacă ei nu sunt bine coordonați și antrenați, atunci nu ajută. Printre copiii aceștia trebuie să găsești copiii extrem de talentați, cu care trebuie să muncești.

România are nevoie de un copil care să ducă baschetul românesc la următorul nivel. Acela poate fi oricare dintre voi. Oricare dintre voi puteți fi Dončić. Vă dau un exemplu: am avut în echipă doi jucători – Chris Webber, extrem de talentat. El nu trebuia să meargă la sală, să facă antrenamente, dacă era accidentat stătea așa două luni de zile și la următorul meci marca 30 de puncte; Juwan Howard, în schimb – extrem de muncitor. Nu exista să lipsească de la antrenamente, era extrem de muncitor, a jucat până la aproape 40 de ani în NBA.

Chris, pentru că nu a muncit și nu s-a antrenat, la 30 și ceva de ani a trebuit să se lase din cauza accidentărilor. Jucătorii talentați muncesc mai puțin, cei mai puțin talentați muncesc mai mult și devin foarte buni. Trebuie să te folosești de ceea ce ai.

Am plecat din casa părinților la 15 ani și am avut mereu chestia asta, să devin un jucător mai bun decât sunt. Nu m-am gândit niciodată că o să joc în NBA, voiam doar să devin un jucător de care părinții mei să fie mândri. Să fiu și eu mândru de mine. Mă motivam singur să joc mai bine.

Dacă ar fi să ajungă un jucător din România în NBA, care consideri că ar fi acela?

Un jucător foarte talentat, extrem de muncitor. Putem vorbi și despre WNBA, unde avem o româncă – Sabrina Ionescu. Foarte rar găsești oameni atât de muncitori ca ea. Cel mai muncitor va ajunge în NBA, cel care îl vede pe coechipierul lui că nu muncește și se motivează ca să muncească și mai mult. Jucătorii care renunță ușor pierd meciul. Cei care nu renunță sunt aceia care câștigă.

Cât de grea a fost trecerea și cât de multă muncă ai depus când ai ajuns să joci la NBA?

Ceea ce e greu în viață e ceea ce nu îți place. Pentru mine a fost așa de ușor totul, de la primul meu antrenament din campul NBA. Echipa s-a întâlnit undeva la sfârșitul lui august. Prima zi de training camp a fost pe 4 octombrie. Eu am mers la începutul lui august în America pentru a intra în echipă. Făceam antrenament, mergeam afară, alergam, să mă pregătesc pentru camp. Toată lumea vorbea despre training camp, iar eu nu știam nimic despre asta. Mi se părea că sunt într-o condiție fizică foarte bună, am plecat de la lotul național, am jucat cu echipa României, am mers în Washington într-o condiție fizică foarte bună.

În fiecare zi alergam pe afară, mă antrenam, nu aveam nicio treabă. Ei bine, după 5 minute de training camp, am îngenuncheat și nu am mai putut să mă ridic. Am tot încercat, dar nu mă lăsau picioarele să mă ridic. La un moment dat, antrenorul mi-a zis să mă relaxez și m-am târât până afară, unde am stat vreo 30 de minute și apoi m-am întors la antrenament. Antrenamentele erau extrem de intense. Au început 30 de jucători și au terminat doar 16, iar eu am fost unul dintre ei.

Știm că ai fost și vedetă de cinematograf. Cum a fost această experiență?

Experiența să fiu într-un film a fost foarte frumoasă. A fost prima oară când am făcut ceva în afară de baschet, după foarte mult timp. Eu am făcut baschet și doar baschet, nu știam să fac nimic altceva în afară de baschet. A fost o experiență interesantă pentru mine. A fost foarte greu să mă adaptez la energia care se cere când filmezi, pe care o cere regizorul filmului pentru doar 3 secunde de filmat și după jumătate de zi de relaxare. La asta mi-a fost cel mai greu să mă adaptez.