Seria „La UVT, Cultura este Capitală!” a început anul acesta cu o conferință excepțională, având ca invitat un om excepțional: Mircea Cărtărescu. Prezența sa a fost prilejuită de acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest din Timișoara. Premergător acestui eveniment, scriitorul a susținut conferința numită „Aventura literaturii”, pe 21 martie, avându-l ca moderator pe criticul și profesorul Mircea Mihăieș.

Mircea Cărtărescu este unul dintre cei mai premiați și traduși scriitori români ai perioadei post-comuniste, publicând peste 30 de volume, traduse în 23 de limbi. Acest lucru s-a simțit cu desăvârșire pe tot parcursul conferinței, căci cuvintele sale erau parcă scoase dintr-o carte de literatură.

Cu un discurs expresiv, el a explicat că întotdeauna încearcă să aibă un contact „metafizic” cu oamenii cărora le vorbește, așa cum făcea și cu studenții săi în cei 31 de ani de predat la universitate. El își dorește ca oamenii să plece simțind că au primit ceva, că „s-au luminat și ei de lumina celui care vorbește, și în același timp, au dat celui care vorbește o parte din lumina lor”, pentru că acesta este scopul oricărei întâlniri.

„Dacă o discuție cu cineva nu-l schimbă și, la rândul lui, el nu te schimbă pe tine, nu a fost o discuție adevărată”, a mai spus Cărtărescu.

Acesta a mărturisit, cu prilejul conferinței ce a avut loc exact pe 21 martie, de Ziua Mondială a Poeziei, faptul că poezia este pentru el o veche dragoste, lucrul preferat din întreaga sferă a literaturii. Cărtărescu consideră că poezia are rolul să ne facă să înțelegem cine suntem, să înțelegem ce reprezentăm ca persoane, și apoi să ne facă să devenim mai mult decât suntem.

Scriitorul a recunoscut că nu și-a pregătit un discurs:

„Am considerat, ca Wittgenstein, că dacă scrii, cuvintele se nasc pe hârtie, iar dacă vorbești, cuvintele se nasc în gură”.

Cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei, el și-a propus să vorbească despre ce este în spatele ei și cum acționează aceasta – lucruri pe care a încercat să le descopere încă de când era copil și abia începuse să citească poezie. Acum, o aseamănă cu niște „butelii geometrice care încearcă să imite un obiect care ar avea patru dimensiuni”. Părerea lui este că a patra dimensiune a poeziei se petrece nu în interiorul ei, ci în mintea noastră.

El mai spune că poezia stârnește curiozitate, dorința de „a vedea ce se întâmplă după fața strălucitoare a lucrurilor”. Pentru o înțelegere mai ușoară a mecanismului poeziei despre care ne vorbește, autorul a asemănat sentimentul cu emoțiile primirii unei noi jucării ca și copil:

„Când eram eu copil, prin 60’, mama îmi cumpăra jucării specifice vremii, de tablă. Bucuria mea era nemărginită, însă nu pentru jucăria în sine, cât pentru faptul că eu luam șurubelnița, fugeam la aceste jucării și le desfăceam pentru a le vedea mecanismul din interior. Dorința aceasta am păstrat-o până în ziua de azi.” 

Odată cu înaintarea în vârstă, când elevii îi descoperă pe George Topârceanu sau pe Tudor Arghezi, acest mecanism al poeziei stârnește o doză de curiozitate care trebuie satisfăcută. Apar întrebări precum: „De ce se simte ritmul diferit?”, „De ce rima mă transpune într-o astfel de stare?” – la care încercăm să găsim un răspuns toată viața. Cărtărescu explică aceste trăiri ca fiind normale, comparând poezia cu notele muzicale: o altfel de vorbire care a împrumutat de la muzică o melodie interioară, care ne transpune într-o stare de receptivitate.

Comparată, de asemenea, cu un puzzle, se spune despre poezie cum că, odată ce cititorul reușește să treacă de primul perete al acesteia, provocarea intelectuală este acceptată. Este liber să găsească sensuri noi, să își imprime în minte toate aceste puncte, care trebuie unite, tocmai ca rezultatul să întreacă orice așteptare propusă. Însă, în această ecuație, un rol crucial îl are și autorul poeziei. Mircea Cărtărescu împarte autorii de poezii în două categorii: poeți adevărați – comparați cu vracii, vindecătorii și iluzioniștii, și poeți falși – numiți drept reproducători și falsificatori, cei care doar se prefac că scriu poezie.

Istoria poeziei a fost dintotdeauna acaparată de agonie, nu a fost niciodată strălucitoare, având, de asemenea, și cel mai scăzut public; „prost înțeleasă și prost citită”, după cum relatează Cărtărescu.

Un poet este o ființă care se află în afara tuturor circuitelor umane care îți pot aduce fericire. Aproape toți ceilalți artiști își pot câștiga existența într-un mod demn de arta lor, însă nu poeții. Un poet adevărat nu scrie pentru a fi citit, scrie pentru că doar asta știe să facă. Tocmai acestea ar fi motivele pentru care provocarea intelectuală este acceptată atât de greu de mintea umană, întâlnirea cu un poet de acest fel fiind una atât de rară.

Publicul a avut ocazia să-i adreseze întrebări lui Cărtărescu, ocazie cu care acesta a dezvăluit modul lui unic de a scrie romane. Așezându-se în fiecare zi să scrie câte o pagină, el nu știe niciodată ce va fi pe următoarea. Nu are un plan anume, ci mai degrabă o energie.

La fel cum în pântecul mamei, copilul crește singur, fără ajutorul ei, așa se nasc și cărțile marelui scriitor, aproape fără ca el să facă vreun efort. El mai compară modul lui de scriere cu o imprimantă 3D: puțin câte puțin, felie cu felie, imprimanta poate realiza, de exemplu, o mașină. Alți autori, însă, scriu romanele ca mecanicii, nu ca imprimantele: fac întâi motorul, apoi roțile, și așa mai departe, pentru ca mai apoi să le îmbine. Stilul lui Cărtărescu de a scrie proză este special, tocmai pentru că așa se scriu poeziile, nu proza. O altă confesiune pe care a făcut-o despre cărțile sale a fost faptul că nu a șters niciodată nimic din ce a scris. 

Conferința s-a încheiat cu o definiție a ceea ce reprezintă poezia, invitatul concluzionând că la bazele acesteia stă cunoașterea.

Cunoașterea este experimentată de noi toți, fiind împărțită în diverse sfere, precum matematică, știință, teologie, filosofie, artă, și așa mai departe. Dar toate felurile de cunoaștere au un lucru în comun: grația. Cunoașterea este îmbrăcată în grație.