Ochii mei umezi și obosiți aleargă odată cu mingea. Se rostogolesc stânga-dreapta, când alături de-o echipă, când de cealaltă. Întrerup jocul și-l întreb pe fratele meu: „De ce a primit cartonaș roșu?” Aveam opt ani și era seara în care am decis să mă apropii de bărbații familiei mele. Cum altfel decât printr-un meci de fotbal? Nu-mi amintesc cine și unde juca, doar dorința mea arzătoare de a suda relația mea cu tatăl și fratele meu.
Despre legături și nostalgii s-a scris și în noul scenariu de film marca Andrei Ujică, Meciuri și zile. Cunoscutul regizor timișorean preia formatul lui Jean Luc Godard din JLG/JLG: Un autoportret în decembrie (1994) și-l transpune peste interacțiunea sa cu lumea fotbalului, ce devine coloana vertebrală a scriptului. Mai exact, e vorba de un dialog între regizor și fiul său în care ni se deșiră din istoria fotbalului trăită prin amintirile lui Ujică. Totodată, filmul atinge și vâlva din jurul fenomenului: estetica și marile nume din perioada „clasică” a fotbalului, anii ‘70 – ’94.
Mărturisesc că nu știu să vorbesc despre fotbal și prea puține înțeleg, de aceea am cotrobăit celelalte tematici și motive ale preproducției. O moștenire predată ca o ștafetă din tată-n fiu poate ține loc, în multe situații, de însăși definiția febrei fotbalului. Împărtășirea pasiunii, alături de suferința înfrângerilor, par a fi mai degrabă ritualuri inițiatice decât simple emoții de meci, mai degrabă o viroză molipsitoare, un efect secundar al poțiunilor magice răspândite de șiroaiele de transpirație a jucătorilor.
O latură ce se vrea disecată de Ujică este estetica fotbalului și are în vedere experiența atât culturală, vizuală cât și cea emoțională. De la mișcările coregrafice ale jucătorilor, la stilurile de joc ale fiecărei echipe: Brazilia cu ,,jogo bonito”, un stil dansant și artistic, Italia cu ,,catenaccio”, ce se referă la un sistem de defensivă orchestrat cu accentul pe apărare. Tot aici intră și ce e în afara terenului: suporterii care se identifică cu simbolurile fenomenului, până ce acestea devin credințe personale, iar marii fotbalului – niște zeități ale Olimpului, ce încă mai strigă jertfe și ofrande aduse la picioarele lor.
Ca într-un joc de glezne, imaginile de arhivă, specifice lui Andrei Ujică, sunt alternate cu imagini inspirate din autoportretul lui Godard (atmosfera, unele replici ale personajelor acestuia) construind astfel un nou film documentar. Regizorul și-a făcut un loc special în galeria marilor documentariști , prin filme ca Videograme dintr-o revoluție (1992) și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), dar și documentare ce tratează fenomene internaționale ca Out of the Present (1995) sau TWST: Things We Said Today (2024).
Despre Meciuri și zile pot spune că este o poveste pe care o văd spusă la gura sobei, pentru urechile atente ale tinerilor, despre copilăria și trăirile celor mai vârstnici. Un proiect de film care explică, prin imagini originale, cum fotbalul e un fenomen ce funcționează ca un șablon mental în care se regăsesc mulți, începând cu cei din generația X.
Evenimentul Meciuri și zile – Povestea unui film viitor, găzduit de Universitatea de Vest în 23 octombrie și constând în lectura comentată a unui eseu cinematografic semnat de autor și prezentarea filmului JLG/JLG: Un autoportret în decembrie (1994) de Jean-Luc Godard, a propus o experiență sprijinită pe imaginația fiecărui participant. Citind un scenariu și participând la un eveniment ca acesta, care permite interacțiunea cu regizorul și cu sursele care îl inspiră, ai ocazia să-ți montezi singur în minte propria versiunea a filmului, din fragmente de memorie sau poate unele inventate. Rămâne de văzut cum va construi Andrei Ujică, vizual și cinematografic, varianta finală a acestei povești. Un proiect născut dintr-o bursă de creație oferită de Centrul de Proiecte, cu sprijinul Municipiului Timișoara.
