fbpx

#JurnalDeUrgență

Un jurnal al voluntarilor #ÎnBine, în care povestim despre ce simțim, ce gândim, ce recomandăm și cum ne folosim de timp. Toate, pentru a trece mai ușor peste detașarea socială.

By Anitta Pelin

– Ziua 1.
Din toată nebunia asta a postărilor despre noul Covid-19 și despre instaurarea stării de urgență în România, am rămas blocată pe două idei: „cât de mult respiră acum planeta” și „hai să stăm în casă și să postăm poze vechi sau amintiri plăcute”. Idei despre care nici nu știu ce să spun. Nu sunt pro sau contra. Recunosc, sunt doar oportunistă și mă folosesc de ele pentru a-mi construi textul (asta pentru a nu se găsi loc de interpretare).
Astăzi, în prima zi de stare de urgență, mi-am adus aminte de mine de acum vreo șapte ani, într-un loc unde nu era nici o urgență. Într-un loc în care ziua nu avea ore, timpul părea infinit, telefonul nu suna din cauza (datorită) semnalului inexistent, iar interacțiunea umană era cea mai importantă. Era o izolare-neizolare. Râul Alb. Tabăra Atelier 13.
Locul în care mi-am dat seama că vreau să fac jurnalism, deși nu aveam idee ce înseamnă asta. De atunci nu m-am mai răzgândit. Știam doar că vreau să scriu, și iacătă-mă, șapte ani mai târziu, aici, spunând toate astea. Habar nu aveam atunci că o să țin un jurnal despre o situație de criză globală, habar nu aveam de ce înseamnă, de fapt, criză. Nu știam nici că o să fie dificil să nu fii aproape de oameni, dat fiind faptul că nu am exersat niciodată izolarea obligatorie, ci doar pe cea voluntară.

Alt timp nu am. – Seneca

Pentru mine, Râul Alb este ilustrarea perfectă pentru „cât de mult respiră planeta”. Acolo e locul unde am respirat cel mai bine magia pământului. Poate e și pentru că sunt semn de pământ și trag.
Dar astăzi, în prima zi de stare de urgență, mi-am dat voie să simt că nu e nici o urgență. Că pot să respir și eu ca planeta.

By Lorena Păcurar

– Ziua 2.
Primesc din oră-n oră notificări despre situația cazurilor. Recunosc că nu sunt indiferentă, mă neliniștește puțin, dar încerc să rămân pozitivă. Însă, văd nesiguranța și panica din ochii familiei și a prietenilor. Știu că nu este ușor, dar trecem noi și peste asta. Trebuie. Totuși, starea de urgență, introdusă ieri în țară, ne dă puțin de gândit. Acum trebuie să reflectăm mai mult asupra noastră. Fiecare moment contează. Chiar cred că aveam nevoie de un impuls care să ne trezească la realitate. Nu spun că acest virus e cea mai bună soluție. În niciun caz. Dar așa, poate realizăm și noi că am cam exagerat cu totul, în ultima vreme. În ultimii ani. Acum, ies afară și simt cum respiră și pământul acesta. Cum respir și eu aer proaspăt și curat. În aceste momente, învățăm să investim productiv și să ne axăm pe lucrurile care contează cu adevărat pentru noi. Spre exemplu, în timpul pe care îl avem și de care trebuie să avem mare grijă. Dacă tot stau acasă, am decis să fac o “investiție” profitabilă pentru mine. Iar aceasta este scrisul. Activitatea care mă bucură cel mai mult. Mă uitam ieri printre fotografiile din arhivă și am dat peste aceasta. Am simțit că trebuie să scriu câteva rânduri despre experiența mea de pe plaiurile poloneze. Instant, mi-au venit și amintirile, destul de proaspete în minte, spre surprinderea mea. Sunt totuși 1, 2, 3….7 ani de când a fost făcută fotografia. Destul de mulți ani, nu? Se pare că am o memorie destul de bună, ce pot spune. Dar să trecem la povestea fotografiei. E vorba despre Cracovia. Un oraș plin de oameni pozitivi, clădiri vechi, și…porumbei voioși. Erau o mulțime în jurul nostru. Exact ca în Timișoara. Acum, nu știu dacă străzile sale mai sunt atât de pline ca atunci. M-am plimbat toată ziua pe acolo. Era un soare cam sfios pe cer. Se ascundea printre nori. A plouat puțin, dar acest lucru nu m-a împiedicat să adun câte ceva în bagajul meu cu amintiri. Am stat o săptămână în Polonia. Am călătorit și m-am plimbat de nu-mi mai simțeam picioarele. Dar a meritat. 

Toate sunt într-adevăr trecătoare. – Octavian Paler

Am cunoscut oameni cu care țin și acum legătură. Mai bine spus, prieteni. Să știți și voi. Cine nu are un prieten polonez, să-și cumpere! M-am simțit ca la mine acasă acolo. Deși eram printre străini. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Și tind să o repet cât de curând. (Evident, nu se putea să nu menționez ceva și de mâncare, iubirea mea nevinovată. Dacă treceți pe acolo, nu uitați să încercați “pierogile”. Atât pot să zic. Doamne!) 

By Dan Cardaș

– Ziua 3.

Nu este prima dată (și probabil nici ultima) când avem nevoie de nenoroc și de dezastre ca să ne dăm seama cine și unde suntem.

Abia acum ne-am dat seama ce medici vecini cu Dumnezeu avem.

Abia acum ne-am dat seama că nu am fost singuri niciodată. Acum când trebuie să nu fim împreună.

Abia acum realizăm că Planeta nu ne-a fost pusă la dispoziție, ca unor copii crescuți în puf, ci noi trebuie să stăm la dispoziția ei. Ca să supraviețuim.

Abia acum ne-am dat seama ce magic fapt e respirația pe care deseori o consumam blestemându-ne unii pe alții în secret.

Abia acum putem să avem grijă de cei care au avut grijă să ne naștem și să ne facem „mari”. Dar ce mici suntem sub tristețea care ne lovește.

Abia acum ne-am întors acasă. Și parcă nu am mai pleca niciodată.

Abia acum ne rugăm seara, înainte de culcare. Abia acum credem în ceva. Abia acum recunoaștem că am fost păgâni cândva.

Abia acum ne spovedim în fața unei Planete înjunghiate și îi spunem tot ce i-am făcut. Dar ea ne-a iertat de mult.

Abia acum ne spălăm pe mâini, ca niște Pilați mediocri ce suntem.

Abia acum suntem singuri.

Abia acum plângem.

Abia acum vedem.

Și poate nu e târziu de tot!

By Roxana Mocanu

– Ziua 4.

Un amalgam de emoții negative m-au cuprins de când s-a înrăutățit situația actuală. Am plâns, am fost nervoasă, am urlat și am eliminat toată tensiunea care îmi acaparase rațiunea. Uram virusul și tot ceea ce se naște din cauza răspândirii lui. Uram să citesc tot „boom-ul” de opinii și „fake news-uri” apărute odată cu panica necontrolată a oamenilor. Mă speria ideea că eu puteam să am virusul, fără să-mi dau seama. Dar, cel mai mult, uram gândul că există posibilitatea să afectez sănătatea și viața cuiva prin propria ignoranță și încăpățânare. De aceea am luat decizia să rămân în casă! 

De multă vreme mă plângeam că nu am timp suficient să citesc toate cărțile pe care le-am cumpărat; că nu mai am timp să scriu, să meditez, să am grijă de mine și de famila mea. Mă pierdusem în ciclul alert al rutinei zilnice. Acum, în sfârșit, am timp! Pot să zac în pat cu o carte în mână cât e ziua de lungă, bând ceai și mâncând fructele mele preferate! Pot să folosesc tot acest timp liber pentru a mă redescoperi sau pentru a restrânge legăturile cu familia. Pot, pur și simplu, să dansez în fața oglinzii pe muzica lui Taylor Swift (cum obișnuiam când eram mică), pretinzând că eu sunt pe scenă, în fața a mii de oameni care mă aplaudă neîncetat. În ciuda faptului că totul pare să se ducă de râpă în contextul crizei în care ne aflăm, există totuși o parte bună- TIMP LIBER.

În fiecare zi, oră, minut se sfârșesc vieți, se spulberă vise…Timpul pe care noi îl avem acum este de neprețuit căci mulți nu îl mai au. Haideți să nu ne pierdem acel ultim gram de speranță! Haideți să le oferim mai mult timp și celor mai vulnerabili dintre noi! Haideți să dansăm cu toții în fața oglinzii, să cântăm în duș, să ne jucăm monopoly cu părinții sau să mâncăm popcorn uitându-ne la seriale. Haideți să citim mult, cât mai mult! Să ne dezvoltăm, să rupem bariere! Haideți să vedem părțile bune din tot ceea ce se întâmplă. Dar haideți, totuși, să rămânem RESPONSABILI, să ne informăm și să avem grijă de sănătatea noastră și a celor din jur!

Vreau ca împreună să trecem cu bine peste acest impas!

#StayHome, #FollowUs, #TakeCareOfYourself, #BeResponsible, #ReadLotsOfBooks

Timpul este ceea ce avem cel mai puţin. Ernest Hemingway

By Andreea Moldovan

– Ziua 4.

Am luat o gură zdravănă de aer. Mi-am ținut respirația pentru câteva secunde. M-am uitat pe geam. M-am uitat în reflexia mea din geam. Aveam fălcile pline de aer. Pentru o secundă am crezut că sunt un scafandru. Acel gând m-a făcut să râd. Am râs, iar aerul s-a evaporat. 

Trebuie să râdem, în aceeași măsură în care trebuie să și plângem. Adică hei, e carantină. Carantina asta eu o voi numi cantonament. Cantonament de emoții, gânduri și gâdilat. 

Am zis gâdilat, fiindcă este un cuvânt șugubăț. Îmi aduce aminte de mine mică, de acea vacanță continuă. Oamenii mari o numesc copilărie. Eu astfel o numesc doar acum. Atunci era doar o vacanță, în care habar nu am exact ce făceam, dar mă simțeam bine. Poate nu mereu. Îmi amintesc când am picat din pat. Am sărit cu sora mea în pat, până când salteaua s-a îngustat și eu am aterizat (ca o pisică) în picioare pe parchet. Asta era la casa bunicii. 

Frumoasă casă avea bunica mea. Păcat. Acum nu o mai pot vizita. Nu carantina mi-a luat-o, ci moartea ei, distanța dintre casa mea și a ei. Geografic vorbind. Fiindcă în cap, ea mereu va exista. 

Am două bunici, dar când citesc orice text despre o casă, o alta decât acasă, parcă simt răcoarea holului și mirosul de fân din șură. Și știi ce e ciudat? Eu niciodată nu am fost o nepoată bună. Adică eu stăteam la bunici pentru că puteam mânca înghețată și pentru că ambele aveau o bibliotecă plină de cărți. Eu nu-mi doream să merg la bunica, ci la bunici. Eu preferam locul în favoarea persoanei. 

Ironic, nu? Ironic și amuzant. Hilar de-a dreptul. 

Simplitatea este primul pas al naturii şi ultimul pas în artă. Philip James Bailey

Cum să mergi la bunici pentru orice altceva decât pentru ei? Cum să spui că te atrage locul și nu persoana? Tu. Chiar tu care spui că orice faci este în strânsă legătură cu oamenii? 

Acum este despre ei. Atunci nu. Atunci era despre mine care împletea coronițe din păpădii, cea care atârna pisica de braț și se plimba cu ea prin curte. Viața era simplă. Atunci universul meu era atât cât puteam să cutreier. Dacă eram în curte, era bine. Dacă eram pe uliță era la fel de bine. 

Mai, mai, că-mi vine să spun, că sunt o fraieră acum, fiindcă mă gândesc ,,cum ar fi fost dacă eram acolo” și nu mă concentrez pe „ce bine că sunt acum!”. 

Uneori ne putem singuri bariere. Poate e vremea să ne amintim de copilărie. De simplitatea unui aici și acum.

By Dumitrița Ungureanu

– Ziua 5.

Azi am făcut o călătorie în trecut. Am rugat-o pe mama să-mi împletească două cosițe, așa cum o făcea pe vremuri. Mi-am pus capul în poala ei, am închis ochii și m-am lăsat purtată de amintiri.

M-am trezit într-o dimineață de vară, când glasul mamei mă anunța cu duioșie că masa e deja  pregătită. După obișnuita cană cu ceai și pâine unsă cu unt, am așteptat sfioasă să ascult care erau îndatoririle mele din acea zi. Le invidiam pe cele trei surori mai mari care aveau treburi serioase de făcut, iar eu veșnic același lucru: să hrănesc orătăniile din jurul casei. Deși mama încerca să mă convingă că asta însemna multă responsabilitate, eu eram de neînduplecat. Îmi doream să cresc, să ajut, să mă simt un om important. Credeam că pentru a face un Bine trebuie să fii om mare. Nu știam că atunci aveam tot ce e mai important.

Nu am încercat niciodată să blochez amintirile trecutului, chiar dacă unele sunt dureroase. Tot ce am trăit m-a ajutat să devin persoana care sunt în prezent – Sofia Loren

Timpul a trecut, anii au zburat pe lângă mine. Oamenii dragi mie s-au împrăștiat în lume, iar tata mă veghează de sus, din cer. Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, aș fi ales să rămân copil mereu.

Dar azi nu e despre tristețe, azi vreau să-mi amintesc doar cu zâmbete de fericire de acele momente. Azi sunt puternică, sunt Bine. Îmi dau voie să visez, să trăiesc și să mă simt împlinită. Voi cum vă alinați dorul de oameni în aceste zile în care să stai departe de ei e tot ce poți face mai bun?

By Daiana Rob

– Ziua 5.

Pentru mine, Coronavirus părea la început un soi de glumă. Treptat, situația s-a schimbat, devenind tot mai serioasă, iar acum – după atâta timp de stat în casă – am început să dezvolt o oarecare antipatie față de acest subiect. La mine în familie am ajuns un soi de „paria”, pentru că am avut ghinionul ca un apropiat de-al meu -cu o cunoștință sosită recent  din Italia – să fie în carantină. De aceea, acum stau în casă. Ce e cel mai chinuitor e că, de fiecare dată când mă văd cu tata, nu ezită „să-mi scoată ochii” pe tema asta. Se uită atât de urât la mine, de parcă eu am inventat coronavirusul. Acum se teme că sunt purtător asimptomatic și că i-am dat și lui. Este un om încăpățânat și dificil, dar mai presus de toate, temător. Obijnuiește să-și exprime teama prin furie, iar ăsta e cel mai neplăcut lucru la el.

Sunt ținută la domiciliu împotriva voinței mele, oarecum. Nu că m-aș perinda toată  ziua pe cine știe unde, dar sincer, îmi plăcea când ieșeam cu gașca prin parc. În schimb, mi s-a interzis să mă întâlnesc cu absolut oricine. Tot ceea ce-mi rămâne de făcut este să mă uit la seriale sau să scriu. Dar sincer, serialele încep să nu mai fie cine știe ce, iar scrisul? Nu e ușor să scrii ceva bun când ești nefericit. Te simți ca un ostatic în locul care, până mai ieri, îl numeai „acasă”.  

Deși totul se schimbă, natura însă, își urmează cursul obișnuit: afară e cald, bate soarele. La mine la țară e frumos… înfloresc florile, iarba înverzește, pomii înmuguresc, iar în aer se simte iz de primăvară. Totul pare să fie normal. Pare. Pentru că, deși afară e frumos, atmosfera se simte încărcată, apăsătoare; senzația că un rău nevăzut îți dă târcoale. Ca un fel de liniște dinaintea furtunii: totul e calm, dar în sinea ta, simți că ceva urmează să se întâmple. Un soi de îngrijorare interioară parcă te cuprinde și te face să te întrebi: „Cât de departe e acel rău de mine?” 

Atmosfera te îndeamnă să joci în concordanţă cu ea – Michael Chekhov

Pe dinafară afișez atitudine degajată, ba mai mult, zeflemitoare, legată de acest subiect. Pe dinăuntru? Situația mă neliniștește teribil. Totul pare a fi ireal. Virusul, carantina; apoi oamenii care se îmbolnăvesc. Mă simt ca într-un soi de film… Acest virus se strecoară peste tot: în discuțiile familiale, până și în discuțiile dintre prieteni – puștii rebeli, a căror griji erau, până mai ieri, viciile nevinovate. Acum, ei vorbesc despre Coronavirus: unii în glumă, la mișto; alții ușor temători, fiindcă dacă „treaba asta” devine „groasă”, ori să stea și ei închiși în casă și n-or să-și mai poată vedea iubitul/iubita. Virusul ne-a invadat viețile de zi cu zi: ne otrăvește cu spaimă și sentimente ciudate; griji mai mult sau mai puțin închipuite, născocite de mințile temătoare. 

Am  fost ieri la magazin. Casierul purta mănuși. Am fost într-un alt magazin. Era  pustiu, iar casierițele de acolo purtau și mască. Căminele studențești sunt și ele pustii. Autostrăzile? Pline de  poliție. Spitatele? Ce să vă mai povestesc!

Realitatea de acum? Ea diferită pentru  fiecare: patroni triști că nu-și mai pot primi clienți în local, fiindcă legea le interzice; simpli muncitori care nu au ce lucra fiindcă munca li s-a suspendat; profesori care au înlocuit sălile de curs cu laptopul de acasă; studenți care fac la fel ca ei. Nu că ne-am plânge, dar e cam neplăcut să stăm în întunericul propriei case, legați de laptop ca de un soi de ghiulea. 

Sute de mii de realități diferite, perspective schimbate, planuri înlocuite de situații de urgență! M-am  săturat. Și  cred că ne-am  săturat. Evit să vorbesc despre asta și nici sfaturi nu vreau să dau. Mi s-a acrit. Abia aștept să se termine, ca societatea să reintre în normal, ca să îmi revăd din nou prietenii. Până atunci? Din păcate, mai avem destul de așteptat.

By Darius Marc

– Ziua 6.

Este a șasea zi de când tot ce ni se părea normal a devenit un lux. #stămacasă se vede și se aude peste tot, iar lumea se întreabă „cât va mai dura?”. Momentan nu vedem prea multe soluții și nici un viitor apropiat prea…așa cum era în urmă cu două săptămâni. E o chestiune de timp, iar timpul acesta pe care îl avem acum la dispoziție, trebuie valorificat în favoarea noastră. Cel puțin eu asta mă străduiesc să fac de o săptămână încoace.

Anul trecut pe vremea aceasta, exploram plaiurile franțuzești. Fiecare zi avea expresia ei de libertate. Student, dar totuși călător printr-o țară străină, m-am atașat de oameni și locuri care răsună și acum în mintea mea, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Evident, mă simt mult mai limitat acum. În perimetrul casei părintești am decis să îmi măsor mai bine suprafața inimii. Să număr amintirile și faptele bune și să sper că totul se va sfârși cât mai repede posibil. Pentru mine, Covid-19 este o oportunitate. Un punct de oprire de la tot ce înseamnă cotidian și o reflecție profundă. Nu am conștientizat până acum că totul se poate schimba radical de la o zi la alta. Nici măcar faptul că sunt atât de legat de ceea ce însemnă rutină: cursuri – loc de muncă – … și parcă nimic mai mult. Știți voi?! Poate văd situația asta puțin deplasată sau foarte dramatică. Îmi imaginez uneori că nu se mai întâmplă nimic după acest episod și mă sfâșie întrebarea „Cu ce am rămas?”. Nu am făcut destul pentru suflet, nu am făcut destul bine pentru cei din jur și nu sunt pregătit de un final acum.

Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși – Biblia

Traversăm o perioadă dificilă, grea, sufocantă pentru unii. Oamenii se îmbolnăvesc, suferă și mor. Noi suntem sănătoși, la casele noastre; chiar și faptul acesta ne pune în dificultate. Eu aș zice să schimbăm filtrele prin care privim zi de zi. În simplitate să vedem că fiecare lucru mărunt este un dar pentru noi pe care ar trebui să îl apreciem mult mai mult. Cu siguranță viața mea nu va mai fi la fel după izolare. Vreau să ofer mai mult decât am cerut, să fiu mai responsabil de acțiunile mele, să mă port mai conștient și să stabilesc un nou clasament al priorităților mele. Aveți grijă de voi, sunteți prețioși!

By Erika Iszlai

– Ziua 7.

Sunt în autoizolare de 11 zile. Am ieşit doar de două ori, când am făcut cumpărături pentru familia şi pentru bunica mea. Am încercat să nu ies la ore de vârf şi pe cât posibil să mă protejez.

Este destul de dură situaţia, mă copleşeşte uneori. După ce i-am lăsat lucrurile bunicii mele la ușă, a ieșit la geam și mi-a mulțumit. M-a apucat plânsul, dar mi-am spun „ Fii tare!”. Mă bucur totuși că înțelege situația și stă mai mult în casă. Ceilalți bunici, din partea tatei, sunt și ei foarte responsabili. Sunt îngrijorați pentru fiecare copil și nepot, astfel încât ne sună zilnic să ne întrebe cum suntem.

Nu pot spune același lucru despre vecinii mei pe care îi văd zilnic afară. Ce să mai vorbim de respectarea distanței…Mai sunt bătrâni care trec prin fața geamului meu și îi aud spunând că e o glumă.  Oameni buni, treziți-vă, nu este o glumă!

Dacă dorim să continuăm a trăi pe această planetă, este nevoie de o schimbare de atitudine. Albert Einstein

Dacă acum un an mi-ar fi spus cineva că vom ajunge aici, clar nu l-aș fi crezut. Când simt că mă copleșește situația, închid ochii și mă văd în locurile unde mă simțeam fericită, liberă. Acum, în gând îmi vine orașul Sintra din Portugalia. A fost o pură terapie pentru mine vacanța aceea. Am avut lângă mine oameni minunați. Plimbările pe plajă, mâncarea și locurile m-au fascinat. Momentan, rămân cu amintirile. Cel mai sigur este să stăm în casă, iar când toată nebunia se va sfârși, abia aștept să călătoresc.

Nu vreau să mă mai las pradă Facebook-ului inundat de informații și alarme, nici propriilor mele îngrijorări. Am nevoie să muncesc la ceva și toate ideile pe care le-am amânat poate le-o fi venit timpul chiar în primăvara asta.

 

By Gabriela Mitrofan

– Ziua 8.

M-am trezit azi dimineață cu gândul la apele curate din Veneția de azi. Imaginea cu peștii ce înoată în apele limpezi din canalele Veneției este uluitor de frumoasă. Este atât de frumoasă că doare. Doar în absența oamenilor, peștii s-au întors acasă. Se pare că și un delfin. Poate, după ce ne vom recupara viețile, vom încerca să trăim în armonie cu toată creația. Poate. Mi-am băut cafeaua cu rom gândindu-mă la toți peștii venețieni fericiți. De fapt, mi-am băut cafeaua cu rom împreună cu ei. Și mi-am permis să sper la o lume mai bună. Vă rog, stați în casă. E vital. E singura șansă reală pe care o avem cu toții să ne întoarcem cât mai repede la viețile noastre. La viețile noastre transformate. Mi-am curățat o portocală și am citit o știre: florăriile lumii sunt în prag de colaps. Florăresele lumii n-au voie să dispară. Frumusețea lumii s-ar șubrezi. Ar fi înduioșător să continuăm să cumpărăm flori, săptămânile acestea. E ora 3 pm. Am să-l rog pe artistul meu să-mi citească din Fernando Pessoa. Am să beau un ceai. Pe urmă, scriu. Ce aș mai vrea să spun? Stăm acasă. Da?! Cât de mult se poate. Cine știe? S-ar putea să descoperim lucruri spectaculoase despre noi înșine.

By Roxana Mocanu

– Ziua 9.

    E marți, situația a evoluat drastic. De la o săptămână la alta trecem prin schimbări uriașe, prin care nu am mai trecut până acum. Sunt conștientă că nimic nu are să mai fie la fel dar totuși mă bazez pe abilitatea umană de a transforma o perioadă atât de dramatică și dificilă într-o lecție pe termen lung.  Am văzut cu ochii mei cât de fragil este omul, cu toate descoperirile, construcțiile magnifice și capacitățile intelectuale pe care le are. Omul rămâne o ființă care poate fi doborâtă de un mic organism, pe care nici măcar nu-l poți vedea cu ochiul liber. E cu totul paradoxal dacă te gândești la Marele Decebal, la Traian, Ștefan cel Mare sau Napoleon Bonaparte! Însă nu e un paradox faptul că, deși atât de fragil, el poate să se vindece și să renască. Noi toți putem să devenim mai buni după ce trece totul. De aceea trebuie să ne folosim timpul primit în beneficiul nostru. Dar gata cu pălăvrăgeala asta! Acum vreau să vă povestesc ceva frumos, să mai destindem puțin atmosfera aceasta posomorâtă!

   Zilele trecute mă gândeam la vacanța mea din Santander, Spania, un oraș minunat localizat în Nordul peninsulei, mai exact în Golful Biscaya. Un oraș care m-a făcut să mă îndrăgostesc la prima vedere și să îndrăgesc întreaga cultură și arhitectură autohtonă. Acolo am văzut întinsul ocean, ale cărui valuri loveau cu putere malul. Acolo am simțit nisipul fin sub tălpile umede. Am văzut zarea albastră parcă pierdută în măreția oceanului, norii albi și pufoși pe care aș fi vrut să pot călca. Iarba era de un verde aprins și luminos. Palmierii uriași, pe care îi mai văzusem doar în filme, erau parcă prinși într-un fel de „Mannequin-Challenge”, împietrind odată cu sosirea mea. Străzile erau lungi și pavate frumos, oferindu-le un aer elegant. Pe unde zăreai cu ochii era doar culoare, viață, fericire! Cafenelele erau peste tot, pe fiecare străduță, iar cafeaua, pur și simplu, extraordinară, cu o aromă intensă și savuroasă. Oamenii ieșeau afară, socializau, râdeau parcă lipsiți de orice griji. Dimineața, în cafenele, citeau ziarele și urmăreau buletinele de știri, după care se îndreptau spre serviciu. Unii alergau pe faleză, alții doar se plimbau, luând doza zilnică de aer curat. O da, aerul era atât de îmbietor! Fiind o iubitoare de muzee, n-am scapat niciunul. Au fost atât de captivante și interesante, în special datorită faptului că aveau ceva specific, cum s-ar spune: „acel ceva ce te face să nu mai vrei să pleci de acolo”. Poate pentru că find un oraș cu deschidere la ocean, toată istoria lui este legată de pescari, bătălii pe mare și descoperiri din adâncul oceanului. Cel mai amuzant moment a fost când am comandat, la restaurant fiind, „Spanish Potatoes Salad”, un fel de „Salată Boeuf”, de fapt, dar cu mult mai multe măsline verzi. Faimoasa „cerveza” și vinul sunt servite, de asemenea, cu măsline iar „Paella” este pe atât de gustoasă precum este de arătoasă (am făcut și o mică rimă).

  

Dacă nu ai descoperit încă valoarea vieții, îndrăznește să pierzi măcar o oră pentru a o afla. – Charles Darwin

Gândindu-mă la toate acele momente de neuitat și la minunățiile în care abundă planeta noastră, tot ce vreau acum este să trecem cu bine peste acest impas ca apoi să ne bucurăm și mai mult de tot ceea ce ne oferă frumoasa și fragila noastră planetă. Poate să învățăm să avem mai multă grijă de ea și, implicit, de noi! Știu că aerul din casă nu se compară cu cel de pe plajă sau de pe munte, dar e musai să trecem prin vremuri grele ca să ne bucurăm de micile lucruri care până acum treceau neobservate. Rămâneți umani!

#StayHome   #ReadLotsOfBooks   #TakeCareOfYourself   #BeKind 

By Lorena Păcurar

– Ziua 10.

Am pierdut deja noțiunea timpului. E inutil să spun că #stauacasă și nu mai ies pe afară mai deloc. E la ordinea zilei. Totuși nu pot să mă decid care anotimp mi-a plăcut săptămâna aceasta.

Nu am stat niciodată atât amar de timp izolată. Și o să mai stau. Poate se va organiza și o olimpiadă. Paradoxal, înainte să se întâmple toate acestea, mă plângeam că nu mai am și eu câteva zile libere, ca orice român. Voiam doar să dorm și să nu mai fac nimic. Sau să citesc și să mă uit la seriale. Practic, SĂ STAU ÎN CASĂ. Dar acum am realizat că toate lucrurile frumoase se întâmplă atunci când suntem trezi. Atunci când suntem activi și când alergăm. Că alergăm după autobuz, după mâncare sau după iubire, nu mai contează. Important e că facem mișcare.

Eu și monotonia nu prea ne înțelegem. Poate credeam înainte că toată agitația din jur mă depășește. Dar m-am înșelat. Vreau soare, culori, căldură și flori. Vreau să privesc apusul și răsăritul. Vreau să aud zumzete de albine și ciripit de păsărele. Vreau să văd zâmbete și îmbrățișări. Și iubire. Vreau să văd străzile pline de omuleți care cântă. Vreau să mă plimb pe afară, prin parcuri, prin magazine, cu trenul, cu mașina, peste tot. Să fac fotografii. Vreau să călătoresc în lung și-n lat. Și să râd cu prietenii mei. Să mă distrez cu ei. Vreau libertate.

Dar multe mai vreau! Vor deveni ele realitate. Curând. Știu acest lucru. Acum trebuie doar să aștept. Să aștept să treacă și să revină totul la normal. La normalul pe care, odată, îl credeam banal. Dar la care cu toții tânjim în acest moment. La normalul de care avem nevoie cu toții. Se spune că toate se întâmplă cu un scop. ACUM avem timp de lucrurile pe care le-am pus de-o parte în trecut. Avem timp pentru toate. Pot și eu să citesc cărțile pe care le-am început dar nu le-am terminat.

Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi.” – Goethe

 

Uite cum am ajuns de la “nu mai pot să stau aici” sau “vreau acasă” la “mi-e dor să merg la serviciu”, “mi-e dor de școală sau facultate”, sau “mi-e dor să mă trezesc la 6 dimineața”. Dar… stați liniștiți. (Curând o să începeți iar să vă plângeți că nu mai suportați ziua de luni sau că nu mai vreți să munciți.)  Așa că profitați. Profitați de fiecare moment.

După ce trecem cu bine peste situația din prezent, pentru că o să trecem, să nu vă mai aud că vreți să stați în casă. Până atunci, aveți grijă de voi și <MAI STAȚI PUȚIN ACASĂ>. E pentru binele vostru și al nostru, al tuturor. Sper că nu vă cer prea mult. Doar să fiți atenți la ce auziți. Mulți exagerează. Verificați din mai multe surse și oficiale – așa cum mi se spune mereu la facultate.- Nu tot ce zboară se și mănâncă!

#ieșiacasă #stămacasă #viarnă #totulvafibine 

By Daiana Rob

– Ziua 11.

Statul la laptop începe să devină mai plăcut. Înainte mă simțeam oarecum forțată să o fac. Înainte creativitatea se exprima greoi. Acum procesul creativ vine de la sine. Simt asta din adâncul sufletului. 

De obicei sunt confuză. Nu știu ce simt, n-am știut-o niciodată. Acum, e un fel  de senzație pe care o percep din ce în ce mai  clar. Vine din sine, dinăuntrul meu; îmi curge prin vene; pe urmă, ajunge la extremități, până în buricele degetelor și pe urmă, ajunge la taste. Tastele. Multă vreme m-am ascuns în spatele lor din pricina faptului că mereu mi-am trăit existența într-un soi de umbră. Nu sunt genul  de persoană văzută sau observată de ceilalți, iar când „reflectoarele” sunt asupra mea- mă simt stingherită. Ca o căprioară surprinsă de farurile unei mașini, în miez de noapte, pe o șosea pustie.

Sunt o tipă timidă. Deși îmi trăiesc existența în compania multor oameni, mă văd ca un soi de outsider. Simt că tot ceea ce aș vrea să spun, sună nelalocul lui. Ceilalți îmi vor adresa priviri mirate și se vor  întreba: „Oare ce voia să spună?” Și mă voi  face de rușine. Îi privesc pe alții „mutând munții” din loc și mă întreb: „Oare ei cum  fac asta?”.

„Perseverenţa nu este o cursă lungă; sunt mai multe curse scurte una după alta.”- Walter Elliott

„M-am trezit” cerând sfaturi tuturor. Adesea, celor din afară „le vine” lesne să ajute când vine vorba de problemele personale. Perspectiva lor diferă; este subiectivă. Tu? Tu, te pierzi în vâltoarea de gânduri și uiți detaliul acela crucial. Odată, era un ornitolog. Acel ornitolog avea o sarcină de a cataloga toate speciile de păsări, pe o perioadă de trei luni. S-a culcat pe o ureche și cu o noapte înainte de deadline și-a întrebat temător fratele: ‘N-am cutezat să încep până acum! Am greșit! Cum o să cataloghez eu sute de specii de păsări într-o singură noapte?’ Fratele său a stat o clipă cugetând. După care îl privi în ochi și îi zise: “Le iei pe rând: pasăre cu pasăre.

Câte puțin în fiecare zi: Puțin aici, puțin acolo. Astăzi un lucru mărunt, mâine un altul. Într-o săptămână, o lună sau un an, devine ceva măreț. Dar acel puțin, trebuie făcut în fiecare zi. Aici e partea grea. Am o vorbă după care mă ghidez: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă”.

By Dumitrița Ungureanu

– Ziua 12.

L-am cunoscut  și m-am îndrăgostit de el când eram în carantină. Știu, o să-mi spuneți că e imposibil, dar nu vă mint.  Și cum aș putea să nu-l iubesc când totul a fost atât de spontan, de intrigant și chiar amuzant pe alocuri, aș spune. Nu, nu vorbesc de un bărbat brunet, cu ochi albaștri și îmbrăcat în sacou, așa cum v-ați imaginat. De fapt, în aceste zile am redescoperit-o pe Agatha Christie și pe cei „Zece negri mititei”. 

Până a începe să citesc opera autoarei Agatha Christie credeam că nu-mi plac romanele polițiste, dar m-am înșelat amarnic. O dată luată în mână cartea, nu am mai putut să o las. Dacă nu aveți ocupație în această perioadă, dacă ați obosit de cursurile și job-ul online sau dacă pur și simplu vă doriți să citiți o carte captivantă, v-o recomand din tot sufletul. Cel mai citit și apreciat roman polițist al scriitoarei Agatha Christie, „Zece negri mititei” este un amalgam de emoții și de mister.

Zece oameni ajung să fie izolați pe o insulă mică și pustie. Toți au fost  invitați de misteriosul U.N. Owen, fie pentru un job, o vacanță sau afaceri. Dar spre surprinderea tuturor proprietarul insulei lipsește la sosirea oaspeților.  Acțiunea se tensionează atunci când dintr-un megafon ascuns se aude o voce care acuză fiecare persoană prezentă pentru crime săvârșite în trecut. După dezvăluirea acestor detalii unul dintre ei moare în condiții misterioase. Rând pe rând, unul câte unul sunt uciși și se instalează haosul. Ce se întâmplă în continuare și modul inedit prin care se elucidează misterul vă las pe voi să descoperiți. Vă spun doar atât: pe mine m-a ținut în suspans până în ultima clipă și, deși credeam că am o imaginație bogată, a fost un sfârșit total neașteptat. Sper că v-am trezit interesul și zilele următoare veți căuta să citiți cartea.

„Să știi că ai ceva bun de citit înainte de a merge la somn se numără printre cele mai plăcute senzații” – Vladimir Nabokov

P.S. Poate nu găsiți această carte, dar cu siguranță veți descoperi alte titluri care să vă facă cu ochiul în lista cărților oferite gratuit în această perioadă de către Humanitas și Scribd. Vedeți mai multe detalii aici: https://humanitas.ro/humanitas/colectii/biblioteca-virtuala https://bit.ly/3auCy7i

De pe vremea când ieșeam afară să citesc

By Daiana Rob

– Ziua 13.

Viața în carantină  este, cu siguranță monotonă! Închis  pe nedrept în propria casă, îți ispășești docil sentința, ca să nu fii pedepsit. Te uiți la natura de afară de parcă ai avea zăbrele la geam, iar brusc propria casă devine propria celulă. Pijamaua devine un soi de salopetă. Pur și simplu tot statul ăsta acasă te face să renunți la țoalele de firmă sau cele mai în vogă look-uri din revistele colorate pentru femei. Relatable? Cred că da. 

Bănuiesc că deja v-ați prins că  „ceva e putred aici” fiindcă textul meu  se învârte în jurul Închisorii. De ce? Nu e vreun fel de metaforă, ci este de fapt o recomandare …  de serial!  Ei bine, dacă The Orange is The New Black și Casa del Papel  ar fi avut un  copil, el ar fi  fost Vis-A- Vis. 

Serialul, o dramă suspans, în limba spaniolă,  urmărește viața din penitenciar a unei fete naive, vulnerabile, proaspăt arestată. Macarena Ferreiro, închisă „pe nedrept” pentru delapidare și spălare de bani, este obligată să-și ispășească sentința la penitenciarul pentru femei Mip Cruz del Sur. În prima noapte, Macarena se împrietenește cu Yolanda, una dintre colegele sale de celulă, închisă și condamnată pentru un furt epic: nouă milioane de euro, pe care poliția nu le-a mai găsit niciodată. 

Fiind asasinată în  cursul nopții, vestea că Yolanda nu mai  e, o devastează pe Macarena. Ea află că, deși secretul celor nouă milioane de euro pare să fi murit odată cu prietena sa, Yolanda a lăsat însă în urmă o cartelă sim. Această misterioasă cartelă sim, conține indicii legate de locul în care s-ar putea ascunde banii. 

 

 

”Am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul şi pot spune fără ocol: Binecuvântată fii, închisoare…, binecuvântat fie rolul pe care l-ai jucat în existenţa mea!” AlekSandrî Soljenițîn

Din prost noroc, câteva zile mai târziu Macarena găsește cartela în stratul cu flori, iar de acolo începe nebunia: Maca își anunță tatăl, fost membru al Gărzii Civile, pornește în căutarea banilor. În închisoare, eroina noastră trebuie să  se confrunte cu rivala ei, cea mai temută femeie din penitenciar. Zulema Zahir-malefică, egoistă și crudă, vrea și ea banii. Iubitul ei, Hanbal, supranumit „Egipteanul”, este  cel mai periculos ucigaș căutat ani de-a rândul de Interpol. Conflictul  asupra celor nouă milioane de euro, se întâmplă simultan, atât în interior cât și în exterior: între Zulema și Maca și între Hanbal și tatăl Macarenei. Un fel  de-a șoarecele și pisica, dar cu puști, pistoale și amenințări „de oameni mari”. Vis a Vis arată partea mai puțin plăcută a ființei umane: oamenii sunt adevărate fiare iar banii aduc mari probleme. Într-un penitenciar, nu vrei să superi pe nimeni; ba mai mult, ferească Dumnezeu să rămâi cuiva dator.

Ne bucuram ca vrei sa te implici

Cum crezi că ar arăta lumea din jurul tău dacă fiecare dintre noi ar face zilnic câte o faptă bună? Cum s-ar simți fiecare dintre noi dacă ar contribui la schimbarea în bine a unui alt destin?
Nu știm răspunsul pentru toată lumea, dar pentru noi e deja clar că ne simțim bine! Și pentru că ne place să împărțim…bunătatea, poveștile și dulciurile, căutăm colegi de echipă!