– Ziua 17.

Ceva ce îmi lipsește cel mai mult în această perioadă este interacțiunea umană. Acea interacțiune reală, față în față. Singura modalitate prin care poți observa însemnătatea limbajului non-verbal, a gesturilor. Când ești cu cineva,  îl atingi, îl îmbrățișezi și îl privești în ochi, vorbiți natural, vă vedeți reacțiile. Este un sentiment de nedescris! Un sentiment pe care, în prezent, nu îl mai pot simți la fel de intens. Mediul online ne oferă multe posibilități și este o oportunitate imensă de dezvoltare dar, totuși, nimic nu se compară cu realitatea, nu?  Cu toate acestea, este necesar să îi protejăm pe cei din jurul nostru, pe cei pe care îi iubim și vrem să ne fie în continuare alături. De aceea trebuie să suportăm distanțarea socială, deși este dureroasă. Știu, cred că toți simțim la fel. Este pentru prima dată când chiar îmi este dor de școală. Si culmea este că îmi amintesc clar atunci când eram mică și voiam să o „ung cu slănină pentru a fi mâncată de lupi”.

Aceste momente de izolare îmi deschid apetitul nu numai pentru lectură ci și pentru a savura cu poftă amintiri de mult apuse. Retrăiesc cu emoție momentele în care ieșeam cu prietenii mei să ne jucăm „de-a v-ați ascunselea” sau „rațele și vânătorii”. Atunci eram fericită pentru simplul fapt că primeam o pungă de pufarine colorate și foarte dulci (chiar dacă știm cu toții acum că nu sunt deloc sănătoase) sau pentru că băiatul de care îmi plăcea îmi zâmbea. Atunci tot ce aveam eu era pus la comun cu ce aveau prietenii mei și, deși, ne mai ciondăneam pentru cine să ia ultima bucată de cips, nu deveneam prea egoiști. Eram naturali, puri, eram noi înșine! Nu ne ascundeam după degete, nu voiam să părem mai mult decât suntem, ci doar eram. Trăiam momentele, ne bucuram pentru orice lucru minuscul ieșit în cale. Ne certam pentru cele mai prostești motive precum cine să stea la volanul mașinii stricate a vecinului. Mașină cu care ne prefăceam că mergem la mare, la munte sau în diferite alte vacanțe exotice. Exotic atunci însemna doar să stau pe plajă în rochița mea preferată și să mănânc o înghețată de ciocolată alături de un suc Teddy („suc cu pai”). Ce îți puteai dori mai mult? Ne strigam la uși pentru a ieși afară iar când unul dintre noi nu primea permisiunea de la părinți pentru a ieși, ne mobilizam să oferim cele mai bune argumente pentru a-l elibera din casă. Ne simțeam ca niște eroi dacă reușeam! Nu ne lăsam la greu niciodată. Eram o gașcă de prichindei mici și murdari de la atâta joacă. Petreceam toată ziua pe afară, alergând și urlând iar pe înserate fugeam repede în case pentru a nu pierde episodul nou din  „Îngerașii”. Mama mă aștepta tot timpul cu cina pregătită, mâncarea era atât de bună, până și spanacul îmi plăcea doar pentru că era făcut de ea, cu dragoste și pasiune. Dimineața, pe timp de vară, mergeam la prietena mea cea mai bună acasă unde ne jucam „de-a magazinul”. Așezam tot felul de pungi și sticle pline cu nisip pe rafturi improvizate și chemam copiii să cumpere de la magazinul nostru. Plata se făcea în frunze și nu ofeream rest! Ghinionul tău dacă aveai mai mulți bani decât trebuia. După ce ne plictiseam de mimat profesia de vânzătoare (care la vremea aceea părea una destul de profitabilă ) dădeam buzna pe terenul de fotbal unde se jucau băieții mai mari și le furam mingea. Iar ei alergau după noi să o recupereze. Era totul atât de palpitant pentru noi încât nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul. Parcă dintr-o dată m-am trezit și eram om mare. Parcă aș vrea să mai copilăresc!