Cu ce rămâi când tot ce aveai ți-a fost smuls de un război ce ar trebui să îți aducă libertatea? Când cartierele devin ruine, când culorile se mai rezumă doar la un gri pătat de roșul aprins al sângelui și când coșmarurile îți fac și nopțile să devină zile? Cu speranța. Și cu mirosul de lămâi, care să-ți aducă aminte că, atât timp cât înfloresc lămâii, speranța este încă vie.
Despre războiul din Siria, care a început încă din 2011, s-a scris mult. Avem cărți și articole care ne arată ororile războiului și suferința sirienilor care zilnic se află la un pas de moarte. Zoulfa Katouh încearcă prin cartea ei de debut „Cât timp înfloresc lămâii”, să arate o altă față a războiului. Deși e stabilită în Elveția, Zoulfa are origini siriene. Nominalizată în 2023 pentru cel mai bun roman în categoria Young Adult la Goodreads Choice Awards, povestea ei îmbină dragostea cu durerea și suferința cu speranța. Arată cum șocul post-traumatic te izbește dintr-o dată de realitate și te face să te îndoiești de tine și de mintea ta. De tot ceea ce credeai că e adevărat. Și cu toate astea, te agăți de mici momente de bucurie pentru a te menține pe linia de plutire.
Zilele Salamei se scurg una după alta, fiind prinsă între dorința de a rămâne și a-și ajuta poporul chinuit de război și promisiunea făcută fratelui său de a o scoate pe Layla din țară. Khawf, care de fapt este conștiința sa, îi este și prieten și dușman: îi arată cele mai negre scenarii pentru a o convinge să renunțe la orgoliu și să găsească o cale de scăpare. Homs, care cândva era un orășel plin de viață, cu lămâi ai căror miros umpleau străzile, s-a transformat încet într-un coșmar în care sirienii sunt captivi. Asfaltul crăpat în urma bombardamentelor și clădirile spulberate au devenit locul unde localnicii își strigă zilnic durerea.
Când aproape că se piardă pe sine definitiv, Salama redescoperă culorile cunoscându-l pe Kenan și pe frații săi. Învață că și pe vreme de război poate simți dragostea și descoperă cum e să ai din nou o familie. Kenan este pentru ea acea luminiță de la capătul tunelului pe care își dorea cu atâta ardoare să o găsească. E urma de speranță pe care o pierduse pentru o vreme, dar care o face acum să înțeleagă că, pentru a-și proteja poporul, trebuie să rămână în viață. Iar acest lucru nu se poate întâmpla în Siria.
Cartea lui Zoulfa Katouh are un ritm alert, care te face să te agăți de gândurile și trăirile personajelor. Te face să trăiești o mulțime de stări și să treci de la lacrimile din colțul ochilor la zâmbetul ce îți apare pe buze. Și te face, în final, să te bucuri de lucruri care, poate, înainte nu aveau însemnătate pentru tine: albastrul cerului, căldura soarelui și poate chiar mirosul de lămâi ce îți rămâne mult timp impregnat în nări. Autoarea a reușit nu doar să-și pună toate gândurile în această carte, ci și să atragă atenția platformelor media, unde a apărut constant în interviuri, vorbind despre suferința sirienilor.
,,Mătușică, nu plânge… Când ajung în Rai, o să-i spun tot lui Dumnezeu” sunt vorbele unui copil care, aflându-se în fața morții, o privește ca pe o eliberare, un mod de a se reîntâlni cu familia sa. Eu sper că i-a spus tot: despre fiecare soldat rănit, fiecare copil prins sub dărâmături, fiecare urlet de durere al fiecărui sirian care a trecut prin război. Și care încă trece.
